De același autor
Termenul de propaganda are conotatii defavorabile. In trecut, denaturarea flagranta a realitatii, dezinformarea intentionata si manipularea opiniei publice prin controlul surselor de informatii au fost utilizate excesiv de regimurile totalitare de nuante ideologice diverse sub dictatori "preaslaviti", precum Hitler, Stalin, Mao si Ceausescu. In societatile democrat-liberale si deci "deschise", termenii de propaganda si demagogie sunt rezervati de obicei pentru "adversari" si "dusmani". "Ei" sunt cei care mint, "noi" prezentam adevarul.
In realitate, marea majoritate a guvernantilor incearca sa prezinte selectiv informatiile, sub o forma care sa le creeze o imagine favorabila. In limbaj contemporan, propaganda oficiala devine "administrarea perceptiei" sau introducerea de "spin" (eng.), in sens de rasucire si retusare a adevarului. In democratia liberala, criticile aduse de opozitie, prezenta unei societati civile active si difuzarea libera a opiniilor contradictorii ingradesc partial eficacitatea propagandei oficiale.
Statele Unite si Marea Britanie se considera cu mandrie tari eminamente democrate in care cetatenii sunt convinsi ca au acces larg la informatii necontrolate si in care "transparenta" oficiala permite guvernatilor sa evalueze obiectiv performanta celor pe care i-au votat la putere. De obicei, mass-media se considera "independente" si actioneaza incisiv, gata oricand sa prezinte ilegalitati, neadevaruri, exagerari sau abuzuri din partea guvernantilor.
In urma evenimentelor din septembrie 2001 si a declansarii razboiului antiterorist, dar mai ales in cazul razboiului "preventiv" din Irak, propaganda oficiala emanata de la Washington si Londra a atins o stridenta si o lipsa de verosimilitate fara precedent. In SUA si in Anglia au fost create comisii de ancheta pentru identificarea surselor de informatii trucate, de exagerari si de manipulari de perceptie care au fost utilizate intentionat de oficiali inalti, ca sa "lamureasca" publicul si sa justifice un razboi "preventiv" impotriva unui stat suveran cu o capabilitate militara mult inferioara.
Preludiul invaziei din Irak
In anticiparea atacului armat impotriva Irakului, sustinatorii belicosi "neoconservatori" din jurul presedintelui american George Bush si simpatizantii lor de la Londra au facut eforturi uriase atat interne, cat si internationale ca sa "vanda" necesitatea razboiului ca un "produs" de mare valoare morala, pe care l-au ambalat si coafat cu argumente dezolant de dubioase. Obiectivul lor a fost sa convinga atat oficialii din guvernele respective, cat si publicul autohton si international ca singura modalitate de a rezolva "criza" irakiana era invazia armata urgenta.
Majoritatea populatiei americane si membrii Congresului, traumatizati de atacurile teroriste din septembrie 2001, au acceptat argumentele oferite de propaganda oficiala pentru invazia Irakului. In Marea Britanie numai o minoritate a "cumparat" versiunea oficiala enuntata insistent de premierul Tony Blair. In restul lumii, argumentele in favoarea razboiului au fost considerate neconvingatoare.
Motivele principale prezentate pentru justificarea necesitatii razboiului au fost: 1) pericolul mortal si iminent pentru America si Marea Britanie din partea regimului lui Saddam Hussein, care 2) a acumulat pe ascuns si continua sa produca arme chimice, biologice si (poate) nucleare si care 3) este "indiscutabil" conectat cu teroristii internationali si deci si cu cei responsabili pentru atacul impotriva Americii din 2001.
In baza "evidentelor" prezentate de americani, in noiembrie 2002, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat in unanimitate Rezolutia 1.441 prin care Irakul era acuzat de a-si fi incalcat obligatiile de dezarmare referitoare la armele de distrugere in masa. In martie 2003, in declaratii publice facute in fata Congresului, la ONU si in direct la televiziune, presedintele Bush, vicepresedintele Dick Chaney, secretarul de stat Colin Powell si ministrul Apararii Donald Rumsfeld au sustinut vehement ca au dovada irefutabila ca Saddam continua sa cheltuie miliarde de dolari pentru a produce si stoca arme de distrugere in masa.
Cu toate presiunile diplomatice si ofertele de beneficii materiale din partea Statelor Unite, membrii Consiliului de Securitate ONU au refuzat sa voteze o rezolutie aditionala prin care sa sprijine invazia militara. Dezaprobarea internationala a fost puternica.
Desi unii lideri europeni au contribuit la "coalitia voluntara", ei nu si-au convins populatiile proprii de necesitatea interventiei militare. Participarea premierilor Tony Blair si Jose Maria Aznar, principalii aliati ai SUA in campania militara contra Irakului, a fost condamnata de 70% din englezi si peste 80% din spanioli. Franta, Germania si Rusia au format un fel de alianta care sa contrabalanseze "agresivitatea" nejustificata a SUA.
Cu putine exceptii din Europa Est-Centrala, unde prezenta americana este considerata esentiala pe motive de securitate, justificarea invaziei din Irak a fost universal respinsa. In afara de Israel si Kuweit, nici o tara din Orientul Mijlociu nu a fost de acord cu invazia. Vecinii SUA, Canada si Mexic, ca si restul Americii Latine si-au exprimat ferm opozitia.
Socant pentru Washington, doi dintre cei mai devotati aliati ai Statelor Unite, cancelarul german Gerhardt Schroeder si presedintele sud-coreean Roh Moo Hyun, au castigat alegerile din tarile respective pe o platforma antiamericana.
Razboiul mediatic
Cand o tara intra in razboi, de obicei, publicul si media se solidarizeaza cu guvernantii si sustin atat "cauza" razboiului, cat si trupele proprii care se lupta impotriva "inamicului". Asa s-a intamplat recent in America in decursul invaziei din Irak. Presa si televiziunea din Statele Unite au adoptat integral propaganda emanata din anturajul presedintelui Bush si de la Pentagon.
Mass-media au salutat invazia Irakului ca pe o actiune etica si rationala. Razboiul asimetric dintre supraputerea americana si slaba armata irakiana a fost prezentat la televiziune ca o feerie epica. Bombardamentele masive au fost prezentate ca focuri de artificii care rareori omoara oameni si care, de fapt, urmareau numai sa inspire "soc si groaza". Reporterii care au insotit unitatile militare americane au evitat sa arate imaginile miilor de militari si civili irakieni ucisi de rachetele, barajele de artilerie si bombele supraputerii. Trupele invadatoare au fost laudate la unison pentru "curajul", "profesionalismul" si "dedicatia" lor.
Mass-media din SUA au minimalizat prezentarea demnitarilor, organizatiilor si a miilor de demonstranti americani care s-au opus invaziei Irakului. Aliatii principali din NATO care au refuzat sa participe la razboiul din Irak, precum Franta si Germania, au fost ostracizati si demonizati crunt in mass-media americane.
Arme de negasit
Fara aprobare internationala, SUA si Marea Britanie, cu contributii modeste din partea altora, au atacat Irakul si au eliminat regimul baathist al lui Saddam. Armata irakiana s-a aratat a fi prost echipata si neinstruita. Rezistenta a fost derizorie. Imediat dupa victoria fulgeratoare a coalitiei, peste o mie de experti americani inarmati cu detectoare moderne au intrat in Irak si au scormonit fara restrictii teritoriul tarii in cautare de arme de distrugere in masa. Au cercetat neobosit toate locurile vechi si noi considerate "suspecte". Au interogat militarii, "savantii" si "tehnicienii" irakieni. Negasind "armele", s-au intors acasa. Alte echipe de "specialisti" au venit in locul primului contingent.
La trei luni dupa victoria din Irak, este clar ca argumentele antebelice prezentate de Washington si Londra ca sa justifice invazia erau nefondate. Pericolul "Saddam" s-a dovedit a fi o exagerare penibila. Arme chimice, biologice sau nucleare nu au fost utilizate contra invadatorilor. Pana acum, renumitul arsenal de distrugere in masa nu a fost gasit. Conexiunile si colaborarea lui Saddam cu teroristii internationali nu au fost dovedite.
Intrebat de reporteri cum poate explica negasirea armelor, ministrul Rumsfeld a sugerat ca s-ar putea ca armele chimice si biologice sa fi fost distruse de irakieni cu putin inainte de lansarea invaziei. Aceasta noua versiune a fost primita cu scepticism. O armata atat de incompetenta ca a lui Saddam nu avea cum sa "distruga" sute de tone de gaze toxice si de bacterii letale intr-o perioada scurta, fara sa lase nici o urma si fara ca americanii sa detecteze procesul de distrugere.
Daune colaterale
Invazia americano-britanica din Irak a creat fisuri profunde in Alianta Nord-Atlantica si in Uniunea Europeana, a subminat importanta legilor si organizatiilor internationale si a produs un val puternic de antiamericanism in lume. Insistentele administratiei Bush de a-si impune politica intransigenta si de a stabili o postura dominanta fata de ONU, NATO, UE si Rusia au produs tensiuni majore care raman nerezolvate.
Sfidarea ONU de catre cuplul Bush/Blair si doctrina razboaielor preventive enuntata de la Washington au incurajat alte puteri cu intentii de afirmare globala sau regionala sa actioneze preventiv pe cont propriu, ignorand legile organizatiilor internationale. Recent, in loc sa continue negocierile cu separatistii acehi, Indonezia a trimis in forta militarii parasutisti.
Guvernul filipinez a procedat la fel in regiunea in care majoritatea musulmana se lupta pentru independenta. Rusia continua exterminarea cecenilor in numele conflictului impotriva terorismului global. Ministrul de Externe al Indiei a declarat ca Pakistanul merita mai mult decat Irakul sa fie atacat preventiv.
Brutalitatea despotului Saddam Hussein fata de populatia irakiana si victoria fulgeratoare a "coalitiei" nu confera legitimitate razboiului din Irak. Multe alte tari sunt controlate de dictatori la fel de brutali ca Saddam. In democratie, publicul nu accepta usor ca guvernantii sa faca uz de propaganda bazata pe deceptie, ca sa obtina sprijin public si parlamentar pentru razboi.
Comisii de anchetare au fost constituite in Congresul american si in Parlamentul britanic, ca sa stabileasca cine si de ce a introdus "dovezi" exagerate sau fabricate. Daca anchetele in curs de derulare in Statele Unite si in Marea Britanie descopera ca oficiali din guvernele respective au deformat intentionat informatiile furnizate de serviciile de specialitate, ca sa obtina sprijin pentru un razboi contestat, si daca arsenalul de distrugere in masa al lui Saddam nu va fi gasit, prestigiul Americii si al Marii Britanii vor suferi, iar Bush si Blair isi vor pierde o mare parte din respectul autohton si international. Doctrina razboaielor preventive, cu o legalitate discutabila, daca se bazeaza pe informatii trucate sau fabricate, nu reprezinta decat o politica mascata de agresiune.
