Rivalitati strategice in Asia

Tarile puternice care in trecut au ajuns sa fie dominante pe arena internationala nu au tolerat in mod galant aparitia altor centre de putere care sa le conteste dominatia. In secolul trecut, SUA si Marea Britanie nu au reusit sa gaseasca o cale pasnica pentru acceptarea noilor centre de putere care au aparut in Germania, Japonia si Rusia. Agresivitatea, ideologia dusmanoasa si pretentiile teritoriale ale noilor puteri au provocat reactii fulminante din partea puterilor traditionale. Conflictele respective au produs doua razboaie mondiale devastante, 45 de ani de Razboi Rece si numeroase “razboaie de eliberare nationala” in fostele colonii. In ultimii 25 de ani, Asia a avut o perioada relativ pasnica, in care guvernele tarilor din Asia de Est s-au concentrat asupra dezvoltarii economice. Succesul economic a readus in prim-plan rivalitatile, ambitiile si pretentiile puterilor regionale. Disputele teritoriale, nationalismul si aspiratiile de dominare au redevenit importante in politica regionala. Ramane de vazut daca in viitor SUA si Japonia, puterile actuale cu pozitie dominanta in Asia, isi vor putea ajusta politica externa in asa fel incat sa tolereze fara varsare masiva de sange ascensiunea vertiginoasa a Chinei la nivel de mare putere economica si militara, cu pretentii de hegemon regional. In acelasi timp, India si Rusia, controland teritorii vaste in Asia, nu vor accepta sa aiba un rol secundar in manevrele de dominare strategica a continentului.
In decursul secolului XXI, este probabil ca Asia de Est va deveni cel mai important centru economic din lume. Impreuna cu vecinii insulari din Oceanul Pacific, Estul si Sudul Asiei gazduiesc o treime din populatia umana. Potentialul economic si militar al regiunii este imens. Datorita ascensiunii economice si militare a Chinei, guvernantii de la Beijing considera ca sunt indreptatiti sa-si asume o postura politica si militara din ce in ce mai agresiva. Ceea ce inevitabil va crea situatii conflictuale cu SUA si cu Japonia. Interesele nationale ale SUA si ale Chinei dicteaza ca ele sa evite un conflict militar. Desi au pareri esential diferite in legatura cu soarta Taiwanului, cu rolul SUA in Asia si cu “unipolaritatea” puterii globale, ambele tari au evitat pana acum o politica de confruntare directa.
Japonia se simte fortata sa renunte la pacifismul adoptat la finele celui de-al doilea razboi mondial, sa-si modernizeze fortele armate si sa participe activ la reajustarile strategice din Asia in calitate de mare putere economica. Incurajand reinarmarea Japoniei, Washingtonul risca sa provoace un conflict direct cu China. Angrenat intr-o lupta acerba pentru dominarea continentului, triumviratul SUA-Japonia-China a transformat Asia de Est intr-o regiune de instabilitate.

Statele Unite si Japonia

De cand a semnat Tratatul de securitate cu SUA, in 1952, Japonia a fost aparata de fortele militare americane. Numeroasele baze militare americane din Japonia sunt subventionate de japonezi. Portul principal al Flotei a VII-a a SUA este la Yokosuka. De la finele Razboiului Rece, guvernul de la Tokio a cheltuit peste 70 de miliarde de dolari pentru mentinerea fortelor americane in Japonia. Japonezii isi inchipuie ca singurul motiv pentru care fortele americane sunt stationate in tara lor este pentru a-i apara pe ei. In realitate, Japonia nu are nici un control asupra modului in care SUA isi utilizeaza fortele terestre, navale si aeriene stationate pe teritoriul sau. Dupa SUA, Japonia este a doua putere economica a lumii. In ultimii ani, expansiunea economica a Japoniei a fost modesta. Declinul populatiei japoneze nu favorizeaza cresterea economica. In ultima jumatate a secolului trecut, Japonia a refuzat categoric sa mentina forte armate cu capacitate ofensiva sau sa se incadreze in aliante militare de securitate colectiva conduse de SUA. Din 1991, o parte importanta din oficialii americani au presat Japonia sa renunte la Constitutia pacifista din 1947, sa devina “o tara normala” si sa-si creeze o forta militara corespunzatoare. Washingtonul ar prefera ca Japonia sa devina un fel de “Mare Britanie in Orient”, prin intermediul careia sa anuleze amenintarile nucleare ale Coreii de Nord, sa consolideze apararea Taiwanului si sa contrabalanseze expansionismul chinez. Sustinuta de America, Japonia incearca sa devina membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.

China si Japonia

Presedintele Chinei, Hu Jintao, a promis ca tara lui va ajunge la statutul de mare putere printr-o “ascensiunea pasnica”. In realitate, sub conducerea lui Hu, politica externa Beijingului a fost agresiva. Guvernantii comunisti chinezi au suprimat democratia insulei Hong Kong, au dus o politica de intimidare a Japoniei si au adoptat o lege prin care se obliga sa atace militar Taiwanul in cazul in care “provincia” s-ar opune ambitiilor integrationiste ale Beijingului. Ei au alocat fonduri substantiale pentru modernizarea accelerata a fortelor armate chineze si, in ultima decada, au majorat bugetul militar cu peste 10% in fiecare an. In cautare de acces la zacaminte de petrol, diplomatii chinezi au “invadat” tarile exportatoare din Orientul Mijlociu, din Africa si din America Latina si au oferit bani, arme si parteneriate strategice unor tari aflate in relatii tensionate cu SUA, precum Iran, Sudan si Venezuela. In tratative cu Rusia, China si Japonia supraliciteaza intens pentru acces la exploatarea depozitelor de titei din Siberia. Rivalitatea strategica dintre China si Japonia a reaprins antagonismul istoric dintre cele doua puteri asiatice. Denigrarea publica reciproca, invectivele enuntate de guvernantii respectivi au dus la deteriorarea relatiilor sino-japoneze. In noiembrie 2004, un submarin chinez a intrat “din greseala” in apele teritoriale japoneze. Guvernul de la Tokio a trimis imediat in intampinare o intreaga flota militara, a declansat o campanie mediatica antichineza si a pretins scuze oficiale din partea Chinei. Premierul japonez Juniciro Koizumi a vizitat cimitirul Yasakuni, unde sunt inmormantati fosti militari japonezi considerati criminali de razboi in China, a propus modificarea Constitutiei ca sa-i tempereze aspectele pacifiste si a incurajat reinarmarea tarii. In mai 2005, Parlamentul japonez a aprobat o sarbatoare nationala in onoarea lui Hirohito, imparatul Japoniei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In aprilie 2005, cu binecuvantarea liderilor de la Beijing, unele organizatii chineze i-au trimis secretarului general ONU o scrisoare in care isi exprima opozitia fata de proiectul includerii Japoniei in Consiliul de Securitate. Evident, China aspira sa ramana singura tara din Asia de Est cu drept de veto la ONU. In 2005, guvernul de la Beijing a inflamat sentimentele antijaponeze ale populatiei, pe motiv ca manualele de istorie aprobate de autoritatile de la Tokio si utilizate in scolile japoneze din 2001 incearca sa diminueze atrocitatile comise de militarii japonezi in China in anii 1930 si 1940. Desi, in aprilie 2005, primul ministru nipon Koizumi, ca si alti lideri japonezi in trecut, a repetat scuzele oficiale respective, guvernantii chinezi au contestat sinceritatea acestor scuze, pe motiv ca sunt “insuficiente”. Instigati de guvernantii de la Beijing cu discursuri inflamatorii despre “revizionismul istoric” si “renasterea militarismului” in Japonia, in aprilie 2005, tinerii chinezi au initiat demonstratii antinipone in multe orase din China, in cursul carora au devastat cladiri diplomatice si firme japoneze.
Liderii politici japonezi au acuzat Beijingul ca a provocat “criza” fara justificare si ca adevaratul motiv pentru care a incurajat populatia sa participe la demonstratii nationaliste a fost o incercare de a reorienta nemultumirile publice fata de dictatura comunista spre “dusmani externi”.
Japonia are conflicte teritoriale nerezolvate cu China si Rusia. Recent, guvernul japonez a devenit mult mai agresiv in legatura cu recuperarea teritoriilor “confiscate” de invingatori la sfarsitul razboiului mondial. Fara negocieri prealabile, granicerii japonezi au luat sub control Insulele Senkaku, revendicate si de China. Ignorand protestele Beijingului, guvernul de la Tokio a autorizat companiile petroliere japoneze sa inceapa foraje pentru exploatarea titeiului din zacamintele de sub Marea Chinei de Est, o alta regiune revendicata si de chinezi. Manevrand pentru avantaje strategice, China a intrat in competitie cu Japonia pentru exercitarea influentei regionale, proiectarea puterii economico-militare si acces la resurse naturale. Sub presiunile insistente ale Coreii de Nord si ale Chinei, probabil ca Japonia va dezvolta arme atomice, putand deveni in scurt timp o mare putere nucleara. Cu conflicte teritoriale nerezolvate, cu statut incert pentru Taiwan si cu reinflamarea adversitatilor istorice, o cursa a inarmarii cu arme nucleare in Estul Asiei ar crea un focar de instabilitate extrem de periculos.
Asia de Est a redevenit o regiune turbulenta, cu puterile traditionale si cele ascendente inclestate in confruntari dure, derivate din rivalitati strategice, ambitii nationaliste si pretentii de dominare. Devenind cel mai important centru economic din Asia, China preseaza sa-si extinda influenta economica, politica si militara in Asia si in Pacific. SUA si Japonia fac front comun ca sa impiedice suprematia Chinei in regiune. Ele spera ca atat India, cat si celelalte state din vecinatate prefera sa evite dominatia chineza. China intentioneaza sa-si utilizeze marea putere economica si relatiile comerciale pe care le-a stabilit in regiune ca sa marginalizeze importanta SUA in Asia si sa izoleze Japonia.
Reunificarea Coreii sau o reconciliere intre Nordul si Sudul peninsulei ar reconstitui un alt centru de putere economica si militara care ar putea altera echilibrul strategic din Estul Asiei.
Neoconservatorii din anturajul presedintelui Bush preseaza guvernul SUA sa adopte masuri drastice ca sa impiedice dominatia economica si militara a Chinei. Ei propun reinarmarea puternica a aliatilor traditionali din Asia si “ingradirea” Chinei, dupa modelul aplicat URSS in decursul Razboiului Rece. Alte grupari influente de la Washington cred ca este prea tarziu pentru o asemenea strategie. Ca sa previna o conflagratie distrugatoare si irationala, este imperativ ca liderii statelor puternice sa-si tempereze exaltarea nationalista, sa renunte la pretentii excesive si sa sprijine structurile regionale si globale care promoveaza finalizarea pasnica a conflictelor, cooperarea economica si securitatea colectiva.