Scandalul cărnii de cal - testul ADN al Guvernului Ponta

Pornit de la un banal test ADN, scandalul cărnii de vită care s-a dovedit a fi de cal s-a întins cu repeziciune în majoritatea statelor din UE – numărul celor afectate ar fi ajuns la 16. Consecinţele lui se vor face simţite mult după ce ultimul bidiviu va fi fost alungat din furculiţele şi frigiderele europenilor.

Gustul pe care l-a lăsat în urmă scandalul cărnii de cal e fără îndoială amar. Amar pentru Marea Britanie şi Franţa, care au dat o demonstraţie de cum nu trebuie ges­tionată o asemenea criză, începând cu presa şi ter­minând cu diferiţi (i)res­ponsabili guvernamentali. De partea cealaltă a con­ti­nentului, amar pentru Ro­mânia, care s-a trezit arun­cată cu nasul în bălegarul acuzaţiilor, din câte se ştie până acum, pe nedrept. Şi în fine, amar pentru Uni­u­nea Europeană, care a ară­tat din nou că mai are cale lungă până la atingerea solidarităţii pe care să poată construi edificiul federal visat.

Dintre statele afectate, britanicilor le re­vine de această dată premiul pentru spec­tacolul cel mai jalnic. Imediat după ce s-a aflat că produsele de carne tocată vândută în Marea Britanie ca fiind de vită ar con­ţine de fapt şi carne de cal, britanicii şi-au îndreptat privirile peste graniţă, în căutarea vinovaţilor. Cu o certitudine mi­rosind când a naivitate, când a aroganţă, presa britanică a pornit zile în şir de la premisa că sursa produselor de carne con­trafăcute nu putea să fie în niciun caz în Marea Britanie, deoarece aici legea e – nu-i aşa? - aspră şi respectată de toţi. Pri­mii în luneta presei şi a unor responsabili britanici au fost irlandezii. Gurile rele spun că probabil din simplul motiv că au mulţi cai. Apoi, desigur, francezii, pentru că – spun aceleaşi guri rele – se ştie bine că de-acolo vin oricum toate nenorocirile peste Canal. Şi, the baddie of the day, Ro­mânia. Au apărut teorii abra­cadabrante, care ex­pli­cau surplusul românesc de carne de cal din abatoare prin decizia luată, cu ani în urmă, de a interzice că­ru­ţele trase de cai pe dru­mu­rile publice din România. Au fost ziare care au su­ge­rat că s-ar putea să fie mai degrabă vorba de măgari sau chiar de cai sălbatici furaţi din rezervaţia de la Letea. Tabloul zugrăvit în mass-media, al hoardelor de români care abia aşteaptă să invadeze in­sula în 2014, devenea astfel mai dramatic, dacă ni-i imaginam călare pe o cireadă de măgari sau cai sălbatici, agitând ame­nin­ţător în aer maşini de tocat. Certitudinile presei britanice au început să se clatine abia la ştirea raziilor poliţiei, efectuate la o fermă şi un abator chiar de aici, din Marea Britanie. Atunci s-a aflat şi că unul dintre cei chestionaţi de poliţie ar fi avut se pare un contract de preluare a cailor accidentaţi grav la celebra cursă de la Ascot...

Ce-i drept, nici francezii nu s-au lăsat mai prejos când a fost vorba de aruncat vina. Şi acolo, supermarketurile, autorităţile şi presa s-au grăbit să arate cu degetul spre România, cu mult înainte să fi căpătat o idee mai clară despre circuitul extrem de alambicat al cărnii care pleacă de cal din România şi a ajunge de vită în Marea Bri­tanie şi alte ţări din Vest. În Franţa, cei implicaţi au ameninţat furnizorii români cu procese, însă până acum n-au mers mai departe. Asta poate şi pentru că, până una, alta, nimeni n-a găsit nimic în ne­regulă în România. Din ce ştim deo­cam­dată, cele două abatoare care au exportat carne de cal ar fi făcut totul cu acte şi la vedere. Armata de ziarişti vest-europeni trimişi în România pe firul scandalului n-a găsit nimic suspect.

Aici realul handicap al României este unul de imagine. Bucureştiul a luat startul în acest scandal cu imaginea de „suspect de serviciu“, după cum se exprima pre­mi­erul Ponta. Cu alte cuvinte, de la bun început, România s-a văzut obligată să fa­că dovada nevinovăţiei, înainte ca acu­za­torii să probeze culpa românilor. Numai că o ţară cunoscută pentru corupţia care a cuprins presa, poliţia, justiţia, parlamentul şi un fost premier, o ţară unde unii fură un ou, iar alţii o teză de doctorat şi-apoi se jură că nu fură etc., o astfel de ţară poate cu greu să se bată cu pumnul în piept că e cinstită şi nevinovată. La acest handicap s-a adăugat şi PR-ul rudimentar practicat de autorităţile de la Bucureşti, culminând la CNN cu răspunsurile tra­gi­comice şi engleza de autobază a unui di­plomat altminteri apreciat - ambasadorul român la Londra, Ion Jinga. E adevărat, in­terviul ulterior al aceluiaşi diplomat la Sky News şi apariţia premierului Ponta la programul Newsnight de la BBC 2 au mai diluat impresia de diletantism în felul cum România şi-a jucat până acum cartea. Jo­cul nu s-a încheiat însă, ci s-a mutat pe o masă mai mare, la Bruxelles.

Când a apucat să pună frâiele pe scandal, Uniunea Europeană a arătat că are me­ca­nismele cu care să poată gestiona o ast­fel de criză. Mecanismul unic de aler­tare şi-a demonstrat eficienţa, numai că, din nou, Bruxellesul a fost depăşit de entu­ziasmul cu care statele membre preferă să se acuze reciproc atunci când lucrurile o iau razna. Să ne amintim, acum doi ani, mulţi agri­cultori spanioli au fost duşi la sapă de lemn în scandalul castraveţilor infectaţi cu E-coli, după ce Germania s-a gră­bit să arunce vina dincolo de Pirinei. Acuzaţia s-a dovedit a fi nefondată, dar spa­niolii au rămas cu munţii de castraveţi nevânduţi. Atunci, guvernul spaniol nu s-a sfiit să sa­ră la beregata nemţilor, cerând com­pen­saţii şi ameninţând cu un proces. Anul acesta, în locul castraveţilor avem carne de vită, iar în locul agricultorilor spanioli s-ar putea trezi măcelarii şi ex­portatorii români de carne. Guvernul Pon­ta are oca­zia să facă testul ADN al com­petenţei sale, într-un context extrem de de­licat, cu po­tenţiale ramificaţii eco­no­mice pe termen lung pentru zootehnia ro­mânească. Va tre­ce testul sau va căuta la rându-i un vi­no­vat imaginar în altă parte? //