Oamenii nimănui

Articolul acesta este inspirat din ecranizarea personalizată de către Cristian Mungiu (După dealuri) a cărții Tatianei Niculescu-Bran Spovedanie la Tanacu.

Ești o femeie tânără. Ai crescut la o casă de copii, undeva în județul Vaslui, polul românesc al sărăciei. Mama s-a des­co­torosit de tine fiindcă nici nu a vrut să exiști. Nu avea cum și cu ce te crește, dar a silit-o Decretul 660/1966 și lipsa ba­nilor ca să plătească pe cineva să în­calce legea și să „scape“ de tine. Tatăl tău s-a des­cotorosit de mama îndată ce a aflat că e în­sărcinată.

Crești într-un cămin de copii tare urât și sărăcăcios. Ceva de mân­care mai ai. La școală mergi. Ai chiar și o dirigintă de treabă. Dar ai un suflet de căprioară spe­riată. Ești a nimănui, la fel ca toți copiii din jurul tău. Nici ei nu sunt răi, dar sunt săraci și singuri. Lângă tine crește o altă fată, la fel de speriată, dar cu o forță de sălbăticiune. Vă aveți una pe alta. Ea te îndrăgește deznădăjduit-apocaliptic: dacă nu te are pe tine, e nimic și nimeni. Viața se golește de orice nădejde. Tu ești limanul ei.

Când se termină dreptul la traiul colectiv de supraviețuire, fiecare dintre voi e pe cont propriu. Ea pleacă în Germania să vă facă un rost. Tu îți cauți o viețișoară cu un pic de căldură sufletească. Alegi să trăiești într-o comunitate unită în deznădejdea în societate (căci cea care te vede este prea săracă material și comunitar), în stat (fi­indcă acesta este asistențial pentru afa­ceri și libertarian pentru amărâții sorții) și în Biserică (fiindcă este totuși instituție și are destule pe cap în afara voastră, a ăs­tora ai nimănui). Dar ai nădejde în Dum­nezeu, singurul liman al celor fără de liman. Eși probabil genul „pupătoarelor de moaște“ pe care noi, cei educați și ra­ționali, îl disprețuim ironic. Te aciuezi lân­gă „Ma­mi“ (o stareță ad-hoc), „Tati“ (un pră­bușit al ex-industriei socialiste, cu iden­titatea și speranța profesională dis­truse, convertit în stareț habotnic) și lân­gă câ­teva surori la fel ca tine sau fugite din bă­taia pumnilor drăgăstoși ai „alesului ini­mii“. Ai familia ta întru Domnul. Una la margine de lume mireană și la margine de Biserică. E frig, dar vă încălziți mâinile cu cartofi fierți. E întuneric, dar fețele voas­tre dau încă o dată lumina lu­mâ­nă­rilor. Vocea ta devine mai caldă decât va­tra când poți să spui: „Tati!“. Și tati vă ocro­tește, dojenește, îndrumă, pedepsește când greșiți, așa cum face tatăl după care ai tânjit. Ți-am înțeles starea de martie fără curent, la vatra sobei, curățând car­tofi fierbinți în postul Paștelui. Am în­țeles-o din copilăria mea transilvană. Ți-am retrăit-o. Dar deznădejdea de a fi a ni­mă­nui, nu. Mai mult, acum „predicile“ mele principale pleacă de la autonomia per­sonală în jurul căreia îmi construiesc analizele de teorie politică, etică politică și ideologii de la înălțimea faptului că, spre deosebire de tine, eu am avut șanse în viață. Nu am să renunț la valoarea mea cadru de grija sau de mila ta, așa, fiindcă te-am văzut imaginată pe ecran după ce te citisem în cartea Tatianei Niculescu-Bran. Înainte de lectura Spovedaniei la Tanacu nu înțelesesem despre tine nimic altceva, din mediatizarea morții prietenei tale, decât că ești o fanatică primitivă în­tre alți fanatici primitivi. Varianta că ești fanatică îmi convenea ceva mai mult în nezdruncinarea dragului meu față de unicitatea pură a valorii autonomiei per­sonale. Și acum cred, la fel de nezdrun­cinat, că, oricât de ai nimănui suntem sau sunteți, cu autonomia e mai greu, dar liberul arbitru rămâne.

Tatiana Niculescu-Bran nu a ur­mat calea „confraţilor“ ei jur­nalişti. A venit să vă înțeleagă și a scris ca să ne facă să vă în­țelegem. A reușit în mod exem­plar, după părerea mea. Cristian Mungiu a urmat-o, povestindu-vă în imagini, în stilul lui, fascinat de prieteniile între fe­mei (vezi și filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile). Cosmina Stratan a devenit tu, așa cum Cristina Flutur a devenit Alina (Irina) cea plecată între străini să vă caute un rost. Unul pe care tu nu l-ai vrut, pe care ai ales să nu îl ai. Era prea târziu să îți iei lumea-n cap fiindcă trăiai deja în mica ta familie pământească în care vă aveați unii pe alții. Nu mai erați ai nimănui și, în plus, simțeați că vă veghează Tatăl su­prem. Despre noi ceilalți, oamenii cuiva, cei care avem acces să ne văicărim public (de ce nu, odată ce nemulțumirea este cea mai extinsă experiență omenească) și care ne putem trata problemele psihice și fizice altfel decât prin mortificări ale trupului și sufletului, nu aveai de unde să știi. Nu aveai de unde învăța alternative mai flexibile, mai umaniste ale moralei, la fel ca mulți alți români. Volens-nolens, ei suprapun morala cu ceea ce scrie în cărțile unor călugări care au ales retragerea din lumesc și austeritatea absolută, pos­tu­lându-și modul de a exista ca singurul moral valid. Unii dintre aceștia sunt au­torii cărților care conțin lista păcatelor care trebuie mărturisite și urmate de pe­nitențe grele sau de renunțarea completă la ideea că poți deveni demn (mai ales demnă) de mântuire.

Lectura îndreptărilor pentru spo­vedanie este tragic-comică în fil­mul lui Mungiu și totodată e singura scenă în care spectatorii râd pur și simplu, eliberați de grija că au vreo șansă să încerce să scape de păcat. Rar îți este dat să experimentezi sensurile neaoșe ale fundamentalismului ca atunci când faci lectura cărților că­lu­gărești populare despre păcat, spo­vedanie și penitență. Porunca generală a acestora pare să fie: „Piei Satană!“, față cu orice ispită a bucuriei de a trăi în ordinea lu­mească. Moartea reală a Irinei și cea fil­mată a Alinei, provocată de decizia bine in­tenționată a lui „Tati“, executată cu mi­lă și grijă de patru „surori“ (căci iadul e pavat cu cele mai bune intenții) este de fapt consecința unei vinovății morale co­lective. Fata aceasta, îndărătnică, de­ru­tată, nepotrivită cu lumea în care singura libertate este supunerea, își pierde mințile fiindcă nu vrea să se resemneze să își piar­dă singurul liman, personificat de prietena ei. Vrea să fie a cuiva, să aibă un sens al apartenenței pe care, în bejenia germană, nu l-a găsit. Când clachează psihic este trimisă într-un spital în care medicii sunt și ei miloși, dar neputincioși în fața mulțimii cazurilor și puținătății resurselor. Când a recidivat violent nu i-a mai rămas decât fuga sau resemnarea în fața unei morale inuman de severe, din care ier­tarea și blândețea lui Iisus par să lipsească. Frica de diavol a câștigat în fața religiei iubirii. Noi, ceilalți, trăitori în lume și cunoscători ai sensurilor morale ale se­cularizării, părem să fi eșuat proporțional în fața celor de care probabil că nu ne pasă, odată ce nu am găsit o cale să fim și li­manul lor. Cred că morala poveștii de După dealuri este aceea că suntem foarte sterili în cumsecădenia noastră, că ma­ni­festăm o cruzime iresponsabilă față de oa­menii nimănui, în consecința mi­los­teniei noastre. Nu este nevoie să îi exor­cizăm pâ­nă la moarte. E desul că nu ne pasă efi­cient de existența și interesele lor. //