România în secolul XXI. Scurtă privire de ansamblu asupra unei incertitudini

Noul secol a debutat sub auspiciile unor sloganuri foarte atrăgătoare şi, deopotrivă, naive: „sfârşitul ideologiei!“, „sfârşitul istoriei!“. Evident, atâta timp cât vor trăi, oamenii vor avea idei, idealuri, ideologii.

Norman Manea 15.05.2012

De același autor

Noul secol a debutat sub auspiciile unor sloganuri foarte atrăgătoare şi, deopotrivă, naive: „sfârşitul ideologiei!“, „sfârşitul istoriei!“. Evident, atâta timp cât vor trăi, oamenii vor avea idei, idealuri, ideologii. Fiind imperfecte prin însăşi natura lor, fiinţele umane trăiesc permanent în istorie şi produc istorie; o istorie pământeană, nu un paradis ceresc. Europa de Est nu face excepţie. România nu face excepţie. Evenimentele fierbinţi din această parte a continentului au făcut şi fac, încă, istorie.

La aproape 25 de ani de la prăbuşirea violentă a dictaturii ceauşiste, România traversează, încă, o perioadă de tranziţie dificilă. Ca şi în alte ţări est-europene – şi, uneori, nu numai acolo –, reformarea din temelii a unei societăţi închise, bol­nave, cu obiceiuri adânc înrădăcinate, dintr-un stat poliţienesc, rămâne com­plicată şi inegală. Imediat după perioada iniţială de emoţie şi energie exu­be­rantă, capitalismul şi-a fă­cut apariţia în toată cru­zi­mea sa. Competiţia s-a do­vedit a fi cinică: o nouă clasă de în­vin­gători avuţi (unii dintre ei cu un trecut nu tocmai curat) a creat un contrast brutal faţă de situaţia economică a ţării, în an­samblu, noua clasă politică a început să recicleze vechile-noi metode de corupţie – demagogia de tip bizantin şi ma­ni­pu­larea inteligentă –, presa cotidiană a de­venit excesiv de „liberă“, promovând un vocabular obraznic, violent şi folosindu-se de scandaluri şi şantaj. Cum se în­tâm­plă adesea în vremuri de criză, discursul pu­blic a fost, uneori, otrăvit de clişee ra­dicale şi xenofobe şi caracterizat printr-o reticenţă faţă de dezbaterea onestă a tre­cutului, nu numai a trecutului comunist recent, ci mai ales a celui naţionalist, do­minat de aripa de extremă dreaptă, cu toate ororile sale. Incertitudinea era om­niprezentă şi încă este.

Totuşi, românii sunt un popor he­donist, cu o abilitate de invidiat (sau nu chiar de invidiat) de a se adapta rapid la orice situaţie: dacă, în 1944, când Armata Roşie a intrat într-o ţară ce tocmai schimbase tabăra – de la o alianţă cu Germania na­zistă la o alianţă cu adversarii săi –, Par­tidul Comunist Român reprezenta o forţă politică marginală, insignifiantă, în 1989 numărul membrilor de partid era deja enorm (cei mai mulţi, oportunişti, şi nu adepţi în adevăratul sens al cuvântului), pentru ca, la scurt timp după execuţia pripită a dictatorului, marea majoritate să se declare anticomunişti convinşi.

Acum, după ce a devenit membră NATO şi a comunităţii europene (vechile şi eter­nele vise ale românilor, nerăbdători să de­vină mai apropiaţi şi mai protejaţi de Occident), direcţia spre care evoluează ţara pare mai sigură, cu toate că luptele politice sunt, de cele mai multe ori, acer­be şi viclene, provinciale şi corupte, pre­sărate cu ingrediente dezgustătoare.

Viaţa culturală era ecoul realităţii confuze şi ezitante de fiecare zi, dar îşi urma şi o dinamică a sa proprie. „Mişcarea noastră artistică se află într-un contrast dis­pro­porţionat de mare cu restul vieţii noastre sociale. Dacă administraţia şi politica ro­mânească ar fi atins nivelul vieţii noas­tre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni“, spunea marele nos­tru compozitor George Enescu, cu aproa­pe un secol în urmă.

Această afirmaţie a fost întotdeauna va­labilă (poate nu numai în România) şi este încă, astăzi. Cum spune o vorbă din po­por: „avem poeţi, nu sfinţi“.

În ciuda atâtor obstacole de natură practică, psi­ho­logică sau creativă, cultura română şi-a revenit relativ repede, după deceniile de cenzură şi presiune ide­o­logică din partea unui sis­tem dogmatic, tiranic, ca­re urmărea fiecare mişcare şi fiecare cuvânt, ono­rân­du-şi artiştii cu privilegii şi pedepse aparte.

Talentul nu a reprezentat niciodată o pro­blemă în România. Problema a fost în­tot­deauna caracterul, moralitatea, inte­gri­ta­tea, ţinuta politică. Chiar dacă in­de­pen­denţa şi integritatea nu reprezintă, defel, o alegere uşoară în societatea noastră con­sumeristă – cu a sa dominaţie a prag­ma­tismului şi a entertainmentului politic ief­tin, căruia unii scriitori îi cedează ine­vi­tabil – în România, contextul cultural actual, privit în ansamblu, poate fi con­si­derat unul energic şi diversificat, în con­sonanţă cu şi în spiritul culturii inter­naţionale, la momentul actual.

Contextul şi substanţa vieţii li­te­rare au trecut printr-un proces de restructurare îndelung aş­teptat: vedetele oficiale ale sce­nei publice anterioare au fost nevoite să se retragă în umbră, pe o po­ziţie mai modestă; scriitorii marginalizaţi au făcut un pas înainte, devenind mai vi­zibili; vechile teme ale literaturii au dis­părut, lăsând loc altora noi; o nouă ge­neraţie s-a născut; există posibilitatea de a scrie liber despre ipocrizia şi victimele dictaturii comuniste şi chiar de a studia, în amănunt, realităţile din perioada an­terioară celui de-al doilea război mondial; viaţa sexuală şi cea religioasă nu mai cons­tituie subiecte tabu; contactul cu lumea exterioară este incomparabil mai rapid şi mai larg; şi, în sfârşit, un nou suflu se face simţit în dezbaterile publice şi în cele ale experţilor. În spatele acestor noutăţi extraordinare şi stimulative, un cititor scrupulos ar putea să caute, încă, acea contradicţie psihologică tradiţională, de­o­potrivă fertilă şi fascinantă, caracteristică poporului român: aceea dintre originile sale latine şi religia şi Biserica Răsăriteană, dintre obsesia pentru cultura latină (în spe­cial cea franceză) şi Biserica Ortodoxă.

Toate generaţiile de scriitori şi artişti au încercat, din răsputeri, să profite de pe ur­ma libertăţii recent câştigate, oferind lu­crări de larg interes şi de calitate; re­naş­terea spectaculoasă a cinematografiei şi a teatrului românesc a avut ecou la nivel mon­dial; ţara s-a îmbogăţit prin apariţia a numeroase edituri şi reviste de cultură; numeroşi scriitori români sunt traduşi în întreaga lume; instituţii importante pre­cum Festivalul Enescu sau Institutul Cul­tural Român au adoptat politici culturale eficiente şi extrem de profesioniste. Pulsul vieţii culturale este unul accelerat şi pro­ductiv. Cu toate acestea, viitorul tuturor stă sub un mare semn de întrebare, iar vi­itorul României rămâne unul nesigur.

Fiind parte a evoluţiei la scară pla­netară, cu toate marile sale pro­vocări, România nu mai poate evita actuala criză economică, po­litică, morală şi culturală a unui capitalism occidental care se auto­sub­mi­nează. Previziunea marxistă potrivit că­re­ia acumularea de capital poate avea ca re­zultat o dependenţă accentuată de marile corporaţii financiare s-a dovedit, din ne­fericire, adevărată, chiar dacă soluţia nu se află, cu siguranţă, în canonul marxist. Ca urmare, pretutindeni se ivesc di­fi­cul­tăţi tot mai numeroase în ceea ce priveşte gestionarea problemelor sociale, în lume există tot mai multe revolte populare, de­oarece oamenii se simt excluşi de la de­ciziile majore ale vremurilor noastre, se simt neglijaţi şi înstrăinaţi, împovăraţi şi ignoraţi. Iată premisa pentru izbucnirea tot mai multor conflicte sociale.

Cultura nu se poate îndepărta prea mult de la aceste realităţi. Ea se confruntă cu pro­priile provocări. Excesiv de co­mer­ci­a­lizată, judecată după criteriul profitului, precum legumele sau pantofii, astăzi cul­tura este suprasimplificată, disponibilă, în­tr-o măsură covârşitoare, în mediul elec­tronic şi cunoaşte o dezvoltare fără pre­cedent, înlocuind cuvântul cu imaginea, ideile cu sloganele şi realitatea cu pre­siu­nile exercitate la nivel politic. Sigur că şi România se confruntă cu noile provocări. Soluţia, dacă există, va fi una comună, glo­bală, la nivel economic, politic şi cultural.

Faptul că România a fost aleasă ca ţară in­vitată în cadrul Târgului de Carte de la To­rino poate fi perceput ca un semn al locului pe care aceasta îl ocupă, astăzi, în peisajul cultural internaţional şi ca o pre­misă extrem de promiţătoare pentru vi­itor. Putem doar să sperăm că acest eve­niment de marcă va contribui la întărirea relaţiilor culturale tradiţionale dintre cele două ţări – a căror mărturie se află gra­va­tă pe Columna lui Traian de la Roma.

New York, 19 aprilie 2012

Text publicat în Corriere della Sera

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22