De același autor
Noul secol a debutat sub auspiciile unor sloganuri foarte atrăgătoare şi, deopotrivă, naive: „sfârşitul ideologiei!“, „sfârşitul istoriei!“. Evident, atâta timp cât vor trăi, oamenii vor avea idei, idealuri, ideologii. Fiind imperfecte prin însăşi natura lor, fiinţele umane trăiesc permanent în istorie şi produc istorie; o istorie pământeană, nu un paradis ceresc. Europa de Est nu face excepţie. România nu face excepţie. Evenimentele fierbinţi din această parte a continentului au făcut şi fac, încă, istorie.
La aproape 25 de ani de la prăbuşirea violentă a dictaturii ceauşiste, România traversează, încă, o perioadă de tranziţie dificilă. Ca şi în alte ţări est-europene – şi, uneori, nu numai acolo –, reformarea din temelii a unei societăţi închise, bolnave, cu obiceiuri adânc înrădăcinate, dintr-un stat poliţienesc, rămâne complicată şi inegală. Imediat după perioada iniţială de emoţie şi energie exuberantă, capitalismul şi-a făcut apariţia în toată cruzimea sa. Competiţia s-a dovedit a fi cinică: o nouă clasă de învingători avuţi (unii dintre ei cu un trecut nu tocmai curat) a creat un contrast brutal faţă de situaţia economică a ţării, în ansamblu, noua clasă politică a început să recicleze vechile-noi metode de corupţie – demagogia de tip bizantin şi manipularea inteligentă –, presa cotidiană a devenit excesiv de „liberă“, promovând un vocabular obraznic, violent şi folosindu-se de scandaluri şi şantaj. Cum se întâmplă adesea în vremuri de criză, discursul public a fost, uneori, otrăvit de clişee radicale şi xenofobe şi caracterizat printr-o reticenţă faţă de dezbaterea onestă a trecutului, nu numai a trecutului comunist recent, ci mai ales a celui naţionalist, dominat de aripa de extremă dreaptă, cu toate ororile sale. Incertitudinea era omniprezentă şi încă este.
Totuşi, românii sunt un popor hedonist, cu o abilitate de invidiat (sau nu chiar de invidiat) de a se adapta rapid la orice situaţie: dacă, în 1944, când Armata Roşie a intrat într-o ţară ce tocmai schimbase tabăra – de la o alianţă cu Germania nazistă la o alianţă cu adversarii săi –, Partidul Comunist Român reprezenta o forţă politică marginală, insignifiantă, în 1989 numărul membrilor de partid era deja enorm (cei mai mulţi, oportunişti, şi nu adepţi în adevăratul sens al cuvântului), pentru ca, la scurt timp după execuţia pripită a dictatorului, marea majoritate să se declare anticomunişti convinşi.
Acum, după ce a devenit membră NATO şi a comunităţii europene (vechile şi eternele vise ale românilor, nerăbdători să devină mai apropiaţi şi mai protejaţi de Occident), direcţia spre care evoluează ţara pare mai sigură, cu toate că luptele politice sunt, de cele mai multe ori, acerbe şi viclene, provinciale şi corupte, presărate cu ingrediente dezgustătoare.
Viaţa culturală era ecoul realităţii confuze şi ezitante de fiecare zi, dar îşi urma şi o dinamică a sa proprie. „Mişcarea noastră artistică se află într-un contrast disproporţionat de mare cu restul vieţii noastre sociale. Dacă administraţia şi politica românească ar fi atins nivelul vieţii noastre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni“, spunea marele nostru compozitor George Enescu, cu aproape un secol în urmă.
Această afirmaţie a fost întotdeauna valabilă (poate nu numai în România) şi este încă, astăzi. Cum spune o vorbă din popor: „avem poeţi, nu sfinţi“.
În ciuda atâtor obstacole de natură practică, psihologică sau creativă, cultura română şi-a revenit relativ repede, după deceniile de cenzură şi presiune ideologică din partea unui sistem dogmatic, tiranic, care urmărea fiecare mişcare şi fiecare cuvânt, onorându-şi artiştii cu privilegii şi pedepse aparte.
Talentul nu a reprezentat niciodată o problemă în România. Problema a fost întotdeauna caracterul, moralitatea, integritatea, ţinuta politică. Chiar dacă independenţa şi integritatea nu reprezintă, defel, o alegere uşoară în societatea noastră consumeristă – cu a sa dominaţie a pragmatismului şi a entertainmentului politic ieftin, căruia unii scriitori îi cedează inevitabil – în România, contextul cultural actual, privit în ansamblu, poate fi considerat unul energic şi diversificat, în consonanţă cu şi în spiritul culturii internaţionale, la momentul actual.
Contextul şi substanţa vieţii literare au trecut printr-un proces de restructurare îndelung aşteptat: vedetele oficiale ale scenei publice anterioare au fost nevoite să se retragă în umbră, pe o poziţie mai modestă; scriitorii marginalizaţi au făcut un pas înainte, devenind mai vizibili; vechile teme ale literaturii au dispărut, lăsând loc altora noi; o nouă generaţie s-a născut; există posibilitatea de a scrie liber despre ipocrizia şi victimele dictaturii comuniste şi chiar de a studia, în amănunt, realităţile din perioada anterioară celui de-al doilea război mondial; viaţa sexuală şi cea religioasă nu mai constituie subiecte tabu; contactul cu lumea exterioară este incomparabil mai rapid şi mai larg; şi, în sfârşit, un nou suflu se face simţit în dezbaterile publice şi în cele ale experţilor. În spatele acestor noutăţi extraordinare şi stimulative, un cititor scrupulos ar putea să caute, încă, acea contradicţie psihologică tradiţională, deopotrivă fertilă şi fascinantă, caracteristică poporului român: aceea dintre originile sale latine şi religia şi Biserica Răsăriteană, dintre obsesia pentru cultura latină (în special cea franceză) şi Biserica Ortodoxă.
Toate generaţiile de scriitori şi artişti au încercat, din răsputeri, să profite de pe urma libertăţii recent câştigate, oferind lucrări de larg interes şi de calitate; renaşterea spectaculoasă a cinematografiei şi a teatrului românesc a avut ecou la nivel mondial; ţara s-a îmbogăţit prin apariţia a numeroase edituri şi reviste de cultură; numeroşi scriitori români sunt traduşi în întreaga lume; instituţii importante precum Festivalul Enescu sau Institutul Cultural Român au adoptat politici culturale eficiente şi extrem de profesioniste. Pulsul vieţii culturale este unul accelerat şi productiv. Cu toate acestea, viitorul tuturor stă sub un mare semn de întrebare, iar viitorul României rămâne unul nesigur.
Fiind parte a evoluţiei la scară planetară, cu toate marile sale provocări, România nu mai poate evita actuala criză economică, politică, morală şi culturală a unui capitalism occidental care se autosubminează. Previziunea marxistă potrivit căreia acumularea de capital poate avea ca rezultat o dependenţă accentuată de marile corporaţii financiare s-a dovedit, din nefericire, adevărată, chiar dacă soluţia nu se află, cu siguranţă, în canonul marxist. Ca urmare, pretutindeni se ivesc dificultăţi tot mai numeroase în ceea ce priveşte gestionarea problemelor sociale, în lume există tot mai multe revolte populare, deoarece oamenii se simt excluşi de la deciziile majore ale vremurilor noastre, se simt neglijaţi şi înstrăinaţi, împovăraţi şi ignoraţi. Iată premisa pentru izbucnirea tot mai multor conflicte sociale.
Cultura nu se poate îndepărta prea mult de la aceste realităţi. Ea se confruntă cu propriile provocări. Excesiv de comercializată, judecată după criteriul profitului, precum legumele sau pantofii, astăzi cultura este suprasimplificată, disponibilă, într-o măsură covârşitoare, în mediul electronic şi cunoaşte o dezvoltare fără precedent, înlocuind cuvântul cu imaginea, ideile cu sloganele şi realitatea cu presiunile exercitate la nivel politic. Sigur că şi România se confruntă cu noile provocări. Soluţia, dacă există, va fi una comună, globală, la nivel economic, politic şi cultural.
Faptul că România a fost aleasă ca ţară invitată în cadrul Târgului de Carte de la Torino poate fi perceput ca un semn al locului pe care aceasta îl ocupă, astăzi, în peisajul cultural internaţional şi ca o premisă extrem de promiţătoare pentru viitor. Putem doar să sperăm că acest eveniment de marcă va contribui la întărirea relaţiilor culturale tradiţionale dintre cele două ţări – a căror mărturie se află gravată pe Columna lui Traian de la Roma.
New York, 19 aprilie 2012
Text publicat în Corriere della Sera
Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU
