De același autor
Anunţul preşedintelui Băsescu, de la începutul lunii, are virtutea de a fi ancorat ferm România pe harta scutului american. Astfel, baza aeriană de la Deveselu (din judeţul Olt), care devine în mod oficial pilonul românesc al scutului antibalistic al Statelor Unite, va găzdui în jur de 24 de interceptori SM-3. Această etapă va fi finalizată în 2015 şi îi va costa pe americani în jur de 400 de milioane de dolari (plus 20 de milioane anual pentru mentenanţa infrastructurii). Se îndeplineşte astfel un obiectiv major al politicii externe a României. În esenţă, proliferarea programelor de rachete balistice este considerată de către Strategia Naţională de Apărare (2010) drept un risc principal la adresa securităţii naţionale. Altfel, un Orient Mijlociu polinuclear, instabil, în care rachetele balistice sunt moda zilei, pare un viitor tot mai posibil. În această logică, acceptarea scutului capătă uşor simbolistica semnării unei poliţe de asigurare în eventualitatea unei furtuni geopolitice. În fapt, prin „realizarea acestei componente a scutului antirachetă, România se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria ei şi cred că, din acest punct de vedere, putem spune că România şi-a atins un obiectiv important, acela de a-şi garanta securitatea pe termen lung, şi nu conjunctural“, declara preşedintele la 3 mai.
Sigur, iritarea Moscovei, cu obişnuitele nuanţe teatrale, nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Însă, tehnic, scutul antirachetă în versiunea Obama diferă sensibil de versiunea Bush. Acesta din urmă constituia o problemă evidentă pentru Rusia, pentru că cele 10 interceptoare terestre desfăşurate pe teritoriul polonez erau proiectate împotriva rachetelor intercontinentale (deci capabile inclusiv să intercepteze eventualele rachetele lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic). Dar aşa cum se prezintă acum, pe hârtie, sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă (sub 1.000 de km) şi medie de acţiune (între 1.000 şi 3.000 de km) şi tehnic nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale (peste 5.000 de km) lansate din zona Orientului Mijlociu, mai devreme de 2020. „Scutul, în sine, nu impune probleme de stabilitate strategică în primele două faze. Iar cei 24 de interceptori nu au cum să protejeze pe nimeni împotriva unui arsenal masiv de mii de arme nucleare tactice şi alte mii de arme strategice, amplasate pe rachete, submarine şi bombardiere. Ca să nu mai vorbim de faptul că Rusia deţine arme convenţionale care nu necesită un angajament nuclear pentru a putea, ipotetic, surclasa pigmeii militari din vecinătatea sa“, crede Liviu Horovitz, cercetător la Centrul pentru Studii de Securitate de la Zürich.
Raţiunea publică imediată a scutului este descurajarea unui şantaj pe care un Teheran nuclear, dotat cu rachete balistice, l-ar putea exercita la adresa statelor europene sau a militarilor americani staţionaţi încă pe continent. În timp, proiectul american ar putea fi integrat într-un viitor scut NATO, dar care în prezent rămâne o declaraţie de intenţie. La sfârşitul anului trecut, NATO şi-a asumat la Lisabona obiectivul dezvoltării unui sistem de apărare teritorială antirachetă care să ofere o acoperire completă cetăţenilor şi spaţiului euroatlantic. Când sistemul NATO va deveni realitate, componenta americană va reprezenta doar o ramură (e drept, semnificativă) din structura arborescentă care va purta pecetea Alianţei. Dar, până atunci, în absenţa unui sistem integrat care să asigure apărarea teritoriului şi a populaţiei statelor aliate, proiectul bilateral dezvoltat de România şi Statele Unite reprezintă un prim pas concret pentru realizarea dezideratului NATO.
Prima fază (2011) a amplasării scutului american, deja consumată la 7 martie, are o dimensiune preponderent maritimă şi presupune desfăşurarea, în Marea Mediterană, a unei nave Aegis dotată cu interceptoare SM-3. Ea va fi completată de instalarea radarului AN/TPY-2 într-o ţară din sudul Europei (ideal, Turcia) care va funcţiona ca un sistem de avertizare timpurie. A doua fază (programată cronologic pentru 2015) este de fapt etapa românească, când în baza de la Deveselu vor fi amplasate 24 de interceptoare de tip SM-3 Block IB. A treia secvenţă a dezvoltării scutului american va continua în 2018, cu definitivarea pilonului polonez, când interceptoare terestre SM-3 upgradate vor fi găzduite de statul central-european.
Maturizarea scutului american este programată pentru 2020, când se aşteaptă ca întregul sistem antibalistic să devină operaţional şi împotriva rachetelor cu rază intercontinentală. „Scutul de la Deveselu“ face parte dintr-o arhitectură americană mult mai extinsă, care îşi propune desfăşurarea unor versiuni cât mai apropiate de sistemul european şi în celelalte „apendice“ ale Eurasiei (Orientul Mijlociu şi Extremul Orient) care găzduiesc o prezenţă defensivă masivă a Statelor Unite. Într-un fel, asistăm la o upgradare a contururilor „geografiei păcii“ formulate după 1945 de Nicholas Spykman şi ale cărei principii guvernează încă politica externă americană în Eurasia. Un fel de replică de secol XXI a Liniei Maginot.
Şi totuşi, raţiunile acceptării scutului de către Polonia şi România, statele pivot ale Europei de Est, ar putea avea la bază şi o serie de sensibilităţi regionale şi istorice. Mai puţin teama de Teheran cât nevoia găzduirii de infrastructură americană pe teritoriul lor. Cu toate dividendele de securitate care decurg de aici. „Noi credem că statele care dispun de o prezenţă americană importantă nu sunt invadate“ sau „în partea noastră de lume, avem o tradiţie a garanţiilor care trebuie susţinute de capabilităţi, de logistică“ este ecoul care a tot venit în ultimii ani dinspre Varşovia.
În această perspectivă, mişcările din ultima vreme din Polonia legate de amplasarea pe teritoriul polonez a unei baterii americane de rachete Patriot şi a unei escadrile, tot americane, de avioane F-16 capătă mult mai mult sens. Deşi, în sine, acestea nu fac parte din arhitectura propriu-zisă a scutului antirachetă, ele reprezintă bonusul strategic pe care polonezii l-au primit în schimbul găzduirii pe teritoriul lor a sistemului american. Ele vin la pachet cu scutul. Interesant este că Iranul şi capacităţile sale balistice nu prea reprezintă o îngrijorare iminentă pentru Varşovia. „Dacă mulahii au un target list, credem că ne aflăm undeva foarte jos“, declara, anul trecut, Radosław Sikorski. Cablogramele poloneze confirmă şi ele faptul că polonezii sunt mult mai interesaţi de „bonusuri“ decât de produsul principal. Sławomir Nowak, şeful staff-ului premierului Tusk, este citat într-o cablogramă expediată în 2009 spunând că Polonia nu va suferi dacă SUA îşi retrag scutul, dar guvernul polonez „contează pe Patrioturi, fiind cel mai important element al eforturilor de modernizare ale apărării noastre“ şi aşteaptă ca americanii să-şi onoreze promisiunile. Şi România a primit un bonus strategic. Scutul. //
Citeste si despre: Scutul antiracheta, Deveselu, SUA, Rusia, Europa.
