De același autor
Tensiunile dintre Statele Unite și regimul de la Teheran s-au amplificat pe parcursul lunii mai, până acolo încât s-a ajuns să se vorbească despre o atmosferă de război. Pentru mulți observatori era un fel de repetare a istoriei irakiene de dinainte de 2003. Dar săptămâna trecută, atât Donald Trump, cât și Mike Pompeo au transmis semnale menite să coboare temperatura regională. Aflat în vizită oficială în Japonia, Donald Trump a precizat că America nu este interesată de „regime change“: „Ceea ce mă interesează este ca Iranul să spună nu armelor nucleare. Cred că vom ajunge la o înțelegere. Iranul are un potențial economic enorm. (...) Are șansa de a fi o țară mare cu același leadership. Nu căutăm schimbarea regimului. Vreau doar să fac asta clar. Dar nu vrem arme nucleare“. Și Mike Pompeo, aflat în Elveția (o țară simbolică pentru acordul parafat de Administrația Obama), a ținut să anunțe că „suntem gata să începem o conversație fără condiții prealabile. Însă efortul american pentru a contrabalansa activitățile maligne ale Republicii Islamice va continua“. Dincolo de chestiunea nucleară, pentru Statele Unite miezul problemei rămâne proiectarea puterii și extinderea influenței iraniene în profunzimea Orientului Mijlociu, prin susținerea milițiilor șiite irakiene, regimului Assad sau Hezbollahului. Aici este și marea lacună, reproșul fundamental adus acordului parafat de Obama – acela că nu reglementa și războiul subversiv purtat prin intermediari (forțe proxy) coordonat de mâna (in)vizibilă a generalului Qassem Suleimani, cel care știa să exploateze cu multă abilitate prezența clivajelor sectare și societale din Levant.
Totul vine pe fondul accelerării campaniei de „maximă presiune“ gândită să forțeze întoarcerea Teheranului la masa negocierilor nucleare. Astfel, cele mai recente mișcări ale Washingtonului erau menite să încorseteze și mai mult spațiul de manevră al Iranului: pe de o parte, temutele Forțe Quds, aripa paramilitară a Corpului Gărzilor Revoluției Islamice, au fost incluse pe lista organizațiilor teroriste; pe de altă parte, administrația americană a anunțat că orice stat care va cumpăra petrol iranian urmează să fie supus sancțiunilor SUA. Este foarte probabil și contextul care a împins Teheranul să amenințe cu restartarea programului nuclear și să retalieze hibrid. Astfel, Iranul pare să fi recurs la propria sa campanie de acțiuni difuze, specifice „zonei gri“, la limita unei agresiuni tradiționale, lovind de la distanță infrastructura critică saudită și sabotând tancuri petroliere aparținând saudiților, norvegienilor și Emiratelor Arabe Unite. Așa se explică și consolidarea de urgență a prezenței SUA din regiune cu un portavion și grupul de luptă aferent precum și desfășurarea a 1.500 de militari. Se estimează că ținte americane din regiune urmează pe lista Teheranului, iar mișcarea Pentagonului a fost făcută pentru a descuraja o astfel de eventualitate. Tiparul acțiunilor iraniene din ultima lună i-a pus serios pe gânduri pe oficialii militari americani. De exemplu, generalul Joseph Dunford, aflat pe ultima sută de metri la conducerea Statului Major Inter-Arme, semnala săptămâna trecută la Institutul Brookings natura integrată a demersului subversiv iranian și capacitatea de a mobiliza simultan forțe într-un teatru operațional reunind Yemen, Golful Persic și Irak: „Ceea ce este calitativ diferit și ne-a făcut să ne uităm diferit este mai degrabă perspectiva unei campanii (percepția sincronizării în timp și spațiu), decât amenințarea individuală“.
De remarcat însă și dezbaterea mai extinsă care se poartă în sânul Administrației Trump, dar și la nivelul comunității strategice din Washington. Pe de o parte, sunt cei care pledează pentru măsuri punitive mai îndrăznețe, pentru acțiuni de forță împotriva Iranului. John Bolton, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui, este exponentul principal al acestei linii, însă fervoarea lui discursivă a fost de multe ori temperată și chiar contrazisă public de Donald Trump. De cealaltă parte se află cei pentru care competiția cu marile puteri revizioniste (deopotrivă China și Rusia) – nu conflictele de uzură, campaniile costisitoare de stabilizare și contrainsurgență cu elemente de nation-building, tipice lumii post 11 septembrie – reprezintă prioritatea de cursă lungă. Acesta este de obicei filtrul celor care au inspirat recalibrarea strategică articulată în strategia de apărare a Pentagonului. „Orice nu are directă legătură cu pregătirea forțelor noastre să lupte cu China sau Rusia ar trebui examinat cu mult scepticism și exigență“, spunea într-o audiere în Congres Elbridge Colby, unul dintre arhitecții intelectuali ai strategiei Pentagonului. Desigur, primul item de pe listă fiind „războaiele opționale“ în Orientul Mijlociu. Un punct de vedere amplu împărtășit în Washington – „modalitatea ideală de a ucide Strategia Națională de Apărare, precum și accentul său asupra competiției pe termen lung cu China și Rusia este de a începe un nou război în Orientul Mijlociu“, declara, pentru Reuters, Mara Karlin, un fost înalt oficial al Pentagonului și coordonatoarea programului de studii strategice de la SAIS (Universitatea Johns Hopkins). Și, judecând după recentul său discurs de la Institutul Claremont, pledoaria sa pentru „realism“ și o politică externă mai apropiată de spiritul părinților fondatori, restrictivă, opusă aventurismului extern, cam la fel este și percepția lui Mike Pompeo. //
