Fuga lui Donald Trump de Articolul 5

Cea mai importantă parte a rolului tradițional asumat de NATO ține de filozofia descurajării. Din primul moment al existenței sale, NATO a fost un pact împotriva agresiunii, un pact de descurajare a războiului. Art­i­colul 5, de fapt angajamentul de a răspunde într-o logică de tipul „toți pentru unul și unul pentru toți“, este cel care a ținut Uniunea Sovietică la distanță în timpul Răz­bo­iu­lui Rece. De asta cuvintele pe care președintele Statelor Uni­te – într-un fel, custodele Ar­ticolului 5 – alege să le spună sau, dimpotrivă, să le omită au un impact uriaș asupra credibilității Ali­an­ței. Chestiunea nu este nici pe departe mi­no­ră. Cu asta s-a jucat Trump săptămâna tre­cu­tă. Și totuși, poate ar trebui să nu ne mire ati­tudinea unui personaj cu zero empatie isto­ri­că (edificatoare în acest sens este nota lăsată în cartea de oaspeți a Memorialului Ho­lo­caus­tului din Ierusalim-Yad Vashem: „Este o mare onoare să mă aflu aici cu toți prietenii mei. Atât de uimitor. Nu voi uita niciodată“.)

Simbolurile contează în relațiile internaționale. Sunt exact ceea ce pescuiesc „prădătorii“ din ape tulburi. Militarii înțeleg foarte bine acest lucru. În urmă cu câteva luni, amiralul Harris, șeful unuia dintre marile comandamente re­gionale americane (cel din Pacific), spunea că descurajarea este o ecuație compusă din câ­te­va variabile – „capabilități înmulţit cu de­ter­minare înmulţit cu mesaj“ – care, proiectate la unison, afec­tează percepția publicului țintă. „Dacă una dintre aces­tea este zero, atunci nu ai ni­cio descurajare“, spune Har­ris. Ultimele componente sunt în mod direct afectate prin ne­asumarea Articolului 5. Oa­re ce mesaj și ce determinare a proiectat Trump săptămâna trecută? Sigur, nu este deloc neglijabil faptul că noul buget al Pentagonului prevede aproape cinci de miliarde de dolari pentru Inițiativa Europeană de Descurajare în 2018, fonduri care vor asigura investiții în in­fra­structură, desfășurarea și exercițiile for­țe­lor americane pe Flancul Estic. Dar nici nu tre­bu­ie uitat că bugetul este creionat de Mattis ală­turi de generalii Dunford și Selva (pre­șe­din­te­le și vicepreședintele Statului Major Inter-Ar­me), ambii moșteniți de la Obama, proaspăt pro­puși spre reconfirmare și care păstrează me­­moria instituțională a revizionismului ru­sesc.

Iar cei care îl scuză acum pe Trump nu gă­sesc problematic și câtuși de puțin în­gri­jo­ră­tor faptul că până astăzi vorbim de primul pre­ședinte american care nu a pronunțat ni­cio propoziție de susținere a Articolului 5? Sau că este hipnotizat de Orient, că se simte în largul său mai degrabă în satrapiile orien­ta­le (fie în versiunea wahhabistă sau AKP) și că este vizibil deranjat de lumea liberă?

Câteva dintre reacțiile unor personalități pen­tru care soarta euroatlantismului nu este indi­fe­rentă și care înțeleg avaria provocată de Trump săptămâna trecută sunt edificatoare. „Articolul 5 este inima securității SUA și a NATO. Nu este o monedă de negociere. Sta­te­le Unite nu pot pune un asterisc Articolului 5“, spune Madeleine Albright, cea care, și prin biografia personală, exprimă totodată sen­sibilitățile Flancului Estic. „Vizita lui Trump la NATO a fost cea mai puțin eficientă a ori­cărui președinte american din 1949“, spune Nicholas Burns, cel care s-a aflat la masa Consiliului Nord-Atlantic în momentul în care Alianța declanșa, pentru prima dată în istorie, activarea Articolului 5, imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001.

Poate și mai importante sunt concluziile care tind deja să se formeze la nivelul esta­blish­mentului german de politică externă, pentru că reflectă optica unei bune părți de Europă. Pen­tru Constanze Stelzenmuller, discursul lui Trump echivalează cu „abandonarea Ali­anței“. Mesajul pe care Angela Merkel pare să-l fi internalizat în ultimele zile este acela că „vremurile în care puteam conta pe deplin pe alții au luat oarecum sfârșit. Tot ceea ce pot să spun este că noi, europenii, trebuie să ne luăm destinul în propriile noastre mâini“. Pentru cancelarul german pare că rup­tura de anglo-sferă ar fi devenit un fapt împlinit. Este o muzică parcă special pregătită pentru proas­pătul locatar de la Palatul Elysée. În definitiv, este exact pledoaria de campanie a lui Ma­cron, care, în paginile Financial Times, vorbea despre emanciparea Europei de sub tutela americană: „lumea de ieri a dispărut. (...) În lumea de ieri, securitatea eu­ropeană era responsabilitatea Americii. (...) Dar acum noi, europenii, suntem pe cont pro­priu. Putem închide ochii și pretinde că încă trăim în lumea de ieri. (...) A venit timpul ca europenii să devină suverani“.

Toate aceste tendințe pot deschide cutia Pan­dorei - calea periferizării NATO, a diluării an­gajamentului de apărare colectivă care până astăzi a reprezentat expresia instituțională a Vestului. Or, un Articol 5 care nu se sprijină pe voința politică a SUA și pe mobilizarea so­li­da­rității ambelor maluri ale Atlanticului are tot atâta credibilitate cât Articolul 5 al UE.