O altfel de moștenire a lui Obama

Audierile maraton desfășurate în ultimele două săptămâni în Congresul american (reunindu-i pe generalii Dunford și Breedlove, pe Amiralul Harris dar și pe Secretarul Apărării Ash Carter) au conturat în profunzime filozofia strategică aflată la baza bugetului Pentagonului pe anul viitor, determinând în consecință și spațiul de manevră al Administraţiei post-Obama. Sunt câteva nuanțe care se detașează și merită explorate în detaliu.

Pe fond, putem constata o reîntoarcere la o dimensiune consacrată în practica strategică americană din timpul Războiului Rece și consolidată pas cu pas începând cu a doua jumătate a anilor ‘70. Este vorba despre modelul sau rețeta conceptuală care, în cele din urmă, a fixat coordonatele succesului în competiția cu adversarul sovietic. „Fiecare națiune are anumite competențe distincte (...) o națiune își caută oportunitățile de a folosi una sau mai multe competențe astfel încât să dezvolte avantaje competitive - în sectoare specifice, dar și în asamblu“, se spunea într-un document intern elaborat în 1976 sub egida Biroului de Net Assessment al Pentagonului[1]. În timp, această intuiție devine fundamentul „teoriei victoriei“, care va ajunge să ghideze poate cele mai importante politici de apărare asumate succesiv de administrațiile Carter și Reagan și care au avut un impact decisiv asupra competiției cu URSS. Pe acest fundal au loc investițiile făcute de Statele Unite în tehnologii revoluționare – avioane invizibile, senzori avansați, primele bombe ghidate – și care, pe măsura maturizării lor, vor transforma „rețetele de descurajare“ practicate de Statele Unite pe Frontul Central din Europa. Erau zorii „revoluției în afaceri militare“, ale celebrului Război al Stelelor (cum a fost numit programul lui Reagan – Defense Strategic Initiative) și momentul în care se dezvoltă formule de neutralizare a tiparelor operaționale creionate de sovietici pentru cucerirea Vestului. Un astfel de exemplu îl oferă și conceptul de „spargere a asaltului“ (Assault Breaker) care se fundamenta pe folosirea noilor tehnologii, capabile să „vadă și să lovească în adâncime“ eșaloanele succesive ale forțelor sovietice care se îndreptau spre inima Germaniei prin Pasul Fulda[2]. Efectul demonstrativ al tuturor acestor componente a fost copleșitor. Nu doar că împingea Rusia într-o cursă tehnologică pe care nu și-o permitea, dar transforma evaluarea Moscovei asupra competiției pe termen lung: „era o schimbare fundamentală în modul în care urma să purtăm războiul în Europa, o schimbare de paradigmă aproape imposibil de contracarat dintr-o multitudine de rațiuni culturale și militare“, spune Andrew May, profesor la Universitatea Georgetown[3]. Totul a fost desigur construit pe avantajele competitive singulare deținute de industria americană în sfera IT și a computerelor. Lecția a fost imediat arhivată în memoria instituțională a Pentagonului. Și suna cam așa: dincolo de jucătorii care au propriile obiective, resurse, predispoziții culturale, „există un context pe care nimeni nu îl controlează, precum tehnologia (...) între jucători există asimetrii durabile. O strategie bună trebuie să combine într-un fel toate aceste elemente, să reflecte tendințele care schimbă contextul și să exploateze asimetria care îi conferă avantaje esențiale pentru îndeplinirea obiectivelor“, concluziona în 1991 Andrew W. Marshall, una dintre cele mai strălucite minți care au ghidat Pentagonul prin incertitudinile Războiului Rece. În definitiv, este o filozofie de management aplicată cu succes de firme precum Apple, ale cărei produse (iPhone sau Mac) dezvoltate în baza unor avantaje competitive domină de  multă vreme piețele de profil. Pentru Statele Unite, consecința imediată a ceea ce avea sa fie cunoscut drept a doua strategie de offset, dincolo de restabilirea balanței militare convenționale, a fost consolidarea capacității de descurajare în raport cu Rusia sovietică[4]. Ulterior multe din capabilitățile dezvoltate sub umbrela sa vor face diferența în operațiunea Furtuna Deșertului.

Un discurs cu aceleași nuanțe prinde contur și astăzi. Rusia și China sunt marii jucători care domină orizontul Pentagonului. Se vorbește despre un punct de inflexiune în lumea post-Război Rece și de revenirea competiției dintre marile puteri. Anexarea Crimeei și campania de „decupare“ a Mării Chinei de Sud sunt evenimentele care marchează simbolic intrarea într-o altă logică. Dacă în anii ’70 paritatea nucleară și avantajul numeric deținut de sovietici forțau Washingtonul să găsească alte mijloace de descurajare a războiului în Europa, astăzi istoria oarecum se repetă. Moscova și Beijingul au recuperat masiv din decalajul care asigura până nu demult preeminența convențională a Statelor Unite. „Armele inteligente“ proliferează mai ales în mâinile celor care au demonstrat intenția schimbării granițelor existente în zonele de periferie geopolitică. Or, efectul imediat este acela al punerii sub semnul întrebării a modelului de reasigurare a aliaților vulnerabili practicat de Statele Unite. Încremenit în proiectul actual, pe fondul erodării avantajelor tradiționale și al investițiilor masive făcute de potențialii adversari în portofolii de capabilități (în special sistemele anti-acces şi interdicție regională) gândite să țină America la distanță, fără o schimbare dramatică de direcție, viitorul nu este deloc unul favorabil Washingtonului sau Vestului. „Neutralizarea avantajelor competitive tradiționale” (o temă recurentă în depozițiile Generalului Dunford) afectează credibilitatea modelului său de descurajare și inevitabil al NATO, obligând America să se adapteze, să inoveze. „Preocuparea mea numărul unu este mai puțin legată de ceea ce facem în 2017 sau unde ne aflăm astăzi. Mă preocupă unde ne vom afla în cinci sau şapte ani de acum înainte, dacă nu schimbăm traiectoria pe care ne aflăm acum, dacă nu începem să facem investițiile care ne vor permite să avem un avantaj competitiv prin care să putem să dominăm aceste țări. Nu sunt convins că putem spune acest lucru în 2022, dacă rămânem pe calea pe care ne aflăm astăzi“, declara generalul Joseph Dunford (principalul consilier militar al președintelui SUA) în fața Congresului[5]. Iată imperativul care a ghidat principalele decizii ale bugetului defensiv lăsat moștenire de Obama viitoarei administrații, acela de a pregăti terenul pentru ca în următorii ani SUA să se afle într-o poziție favorabilă descurajării conflictului cu o mare putere. În interpretarea secretarului Apărării Ash Carter o astfel de forță poate să-și îndeplinească misiunea de descurajare doar dacă „demonstrează că poate să domine un conflict“[6]. Dar pentru asta este nevoie de investiții masive în noi avantaje comparative care să conducă la imaginarea armelor viitorului și la dezvoltarea unor noi concepte operaționale, multe dintre ele încă în stadiu de prototip. Câteva sute de miliarde de dolari (183 de miliarde dolari în 2017 și 951 de miliarde în următorii 5 ani) sunt destinați acestui efort de reinventare a descurajării de secol XXI. Stația terminus ar fi, ca și în anii ’70-’80, o nouă strategie de offset.

Cam acesta ar fi cadrul în care se discută despre consolidarea Flancului Estic al NATO și despre reafirmarea Americii ca putere europeană. Simbolismul celor peste trei miliarde de dolari (sub egida Inițiativei de Reasigurare Europeană - ERI) nu poate trece neobservat în Alianță și nici la Moscova. Dar sunt ele suficiente? Este foarte interesantă, din această perspectivă, evaluarea generalului Philip Breedlove asupra teatrului său operațional, aflat la ultima apariție în Congres din postura de comandat suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR). Pentru el însă, investițiile anunțate de Statele Unite după 2014 reprezintă doar o avanpremieră, vârful unui iceberg, un pas necesar din „schimbările pe care trebuie să le începem pentru a descuraja în mod cuprinzător Rusia“, însă aspectele „pivotului“ trebuie menținute și finanțate timp de câțiva ani, „pentru a ajunge în poziția în care putem să descurajăm“[7]. Altfel, paradigma celor două decenii în care NATO a văzut Moscova ca pe un partener – „o politică de îmbrățișare a ursului“, cum a numit-o Breedlove – nu poate fi resetată peste noapte. Este logica prevalentă care a marcat întreaga arhitectură americană din Europa. Forțele existente, precum și elementele de comandă şi de control nu erau optimizate pentru misiuni de război şi descurajare convențională. Noile fonduri vor merge către suplimentarea forțelor staționate în Europa, în prepoziționarea de echipamente de luptă, în refacerea infrastructurii de primire a eventualelor forțe de reacție rapidă. Rămâne însă o mare breșă în modelul de protecție (preponderent la distanță) a Flancului Estic, rămasă încă fără răspuns: capacitățile anti-access și de interdicție regională (așa-numitele sisteme A2/AD desfășurate în Kalinigrad) ale Rusiei, care pot împiedica proiecția forțelor de reacție rapidă în teatrul de operațiuni baltic. „Realimentarea rapidă nu mai poate fi luată de-a gata“, spune Breedlove. De aici nevoia capabilităților necesare să conserve libertatea de mișcare și accesul dinspre Vechea către Noua Europă, prin „neutralizarea“ problemei A2/AD, care afectează credibilitatea modelului de apărare colectivă al NATO pe care mizează aliații estici. Nu doar Kaliningradul, ci și Crimeea capătă un profil similar. Ambasadorul SUA la București, Hans Klemm, avertiza pe 26 februarie, într-un discurs susținut în cadrul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL (Cluj), că sistemele anti-access din Crimeea ar putea descrie o strategie a Moscovei de „prevenire a celor percepuți ca adversari să intervină militar în Marea Neagră“[8].

Fie că ne referim la spațiul baltic sau la zona Mării Negre, NATO trebuie să-și conserve libertatea de manevră și de acces, atât de necesară reasigurării aliaților estici. Iată cu siguranță una dintre principalele teme ale summitului Alianței de la Varșovia.