O lentilă japoneză asupra ascensiunii Chinei

In Tokyo, există percepția că Beijingul in­tră pe o pantă care amintește elitelor ja­poneze de ceva foarte similar din con­tro­versata lor istorie interbelică: momentul în care cercurile militare ajung să influențeze decisiv politica externă a statului. „Chinezii fac erori si­mi­lare cu ale noastre în anii ’40“, avertizează Kunihiko Miyake, un fost diplomat nipon, apropiat al pre­mie­rului Abe. Există un amă­nunt care ține de arhi­tec­tura decizională care îl pu­ne în mod deosebit pe gân­duri. „Comandanții armatei chineze nu raportează primului ministru sau șefului statului. PLA [People’s Liberation Army, n.r.] este armata partidului, nu armata statului. Aceasta se subordonează pre­șe­dintelui Comisiei Militare Centrale a par­tidului și care se întâmplă să fie astăzi Xi Jinping. Însă vorbim de un lanț de co­mandă complet independent. Statul nu con­trolează PLA. Este exact eroarea pe care am făcut-o noi în anii ’40.“ Desigur, dinspre Beijing realitatea se vede cu totul altfel. Nu este atât o revenire a dinamicilor interbelice, cât o încercare de a nu repeta o altă greșeală istorică proprie sistemelor comuniste, despre conservarea și supra­vie­țuirea partidului. Și, după cum relatează Graham Allison într-o carte publicată în urmă cu câteva săptămâni, aici se află o lecție pe care Xi Jinping ar fi învățat-o din disoluția URSS și din modul în care Mihail Gorbaciov a pierdut puterea. Acesta din ur­mă făcuse greșeala să subordoneze armata statului și națiunii, lăsând partidul fără apărare.

Mai este un amănunt care îl în­grijorează pe fostul diplomat nipon: o anumită stare de spi­rit care tinde să se simtă tot mai mult la Beijing și în re­giune. Este vorba de o combinație vo­latilă de naționalism și populism, care eli­berează energii „întunecate, nesănătoase, xenofobe, impulsive, distructive. Era na­țio­nalismului s-a întors. S-ar putea să ne întoarcem la lumea de dinainte de Re­voluția Rusă“, spune Miyake, astăzi di­rector de cercetare la Institutul Canon de Studii Globale. Cu alte cuvinte, o re­ve­nire la competițiile geopolitice specifice se­co­lului XIX, o lume tributară sferelor de in­fluență care gravitau în jurul marilor pu­teri ale zilei. Interesant este faptul că ma­re parte din elita chineză de astăzi a fost crescută cu un sindrom al secolului XIX, așa-numitul „secol al umilințelor“, când interacțiunea cu puterile europene a re­zul­tat într-o Chină în genunchi, un veritabil moment de „șoc și groază“. Este exact ti­pul de gândire care împinge China de as­tăzi spre contestarea graduală a „statu-quo-ului regional“, o ordine considerată ne­dreaptă și coagulată într-un moment de maximă slăbiciune a Chinei. Foarte pro­babil este și o încercare de a ancora legi­ti­mitatea partidului nu în fundamente marx­is­te inadecvate pentru China se­co­lului XXI, cât în credința într-un destin spe­cial, căruia i-a venit rândul să-și re­vendice locul sub soare: „sloganul «ni­ciodată să nu uităm umilirea noastră na­țională» a devenit o mantră care hră­neș­te un patriotism înrădăcinat în vic­ti­mi­zare și îmbibat de dorința de revanșă“, spune Gra­ham Allison. Pe acest fun­dal, re­vizionismul local prac­ticat de Beijing în Mările Chinei de Sud și Est este profund alarmant. Pe parcursul ul­timilor ani, China a inițiat campanii hibride (do­cu­men­tele nipone de securitate le numesc „provocări în zo­na gri“), sub pragul tra­di­țional de agresiune, menite să redecupeze regiunile adiacente în funcție de interesele Beijingului și să forțeze noi realități te­ri­toriale. De exemplu, în Marea Chinei de Sud, Beijingul revendică suveranitatea asu­pra a 3 milioane de km pătrați, aproape 90% din suprafața mării. Și nu a rămas doar la un stadiu pur discursiv, ci a inițiat construcția unei ample rețele de insule artificiale, despre care se consideră că este doar o chestiune de timp până când vor fi transformate în garnizoane militare me­ni­te să oficializeze de facto controlul. De ce ar conta toate aceste lucruri pentru Ja­ponia? Mai întâi pentru că revendicările Chinei nu doar că intră în zona economică exclusivă a celorlalte state (de exemplu, în iulie 2016, Curtea Internațională dădea câștig de cauză Filipinelor, fără însă ca ver­dictul legal să conteze prea mult pentru Beijing), dar pun sub semnul întrebării și integritatea rutelor comerciale maritime și aeriene internaționale din regiune. Din această perspectivă, chestiunea Mării Chi­nei de Sud este direct conectată cu pacea și stabilitatea în regiune și devine astfel un subiect de primă importanță pentru în­treaga comunitate internațională, in­clusiv pentru Tokyo. Și din perspectivă niponă conservarea statu-quo-ului devine esen­ția­lă. De securitatea acestor linii de co­mu­ni­cație care fac legătura între Asia de Est și Orientul Mijlociu prin Oceanul Indian de­pinde funcționarea economiei insulare a Japoniei. Este și motivul pentru care, fără să iasă prea mult în față, Japonia a inițiat de­mersurile coagulării unei „coa­li­ții de vo­ință“, reunind state care gândesc la fel, precum Australia, India, Indonezia, până la un punct și Filipine, și care mi­litează pen­tru păstrarea netulburată a ve­chii ordini. La fel de semnificativ este și faptul că Japonia adoptă politici similare NATO atunci când în apropierea sa moc­nește o criză – investește în consolidarea ca­pa­ci­tăților instituționale și operaționale ale sta­telor vulnerabile. Punctual, Japonia in­ves­tește în formule de stabilizare a tea­trului maritim, dotând forțele navale ale statelor adiacente Mării Chinei de Sud și pre­gătindu-le pentru operațiuni de pa­trulare și „conştientizare maritimă“. Pre­misa e simplă: susținerea statelor respective cu suficiente capabilități pentru a-și proteja propriul interes național este cea mai bună contrabalansare împotriva acțiunilor unilaterale chineze de a con­trola zona.

Kunihiko Miyake spune că „vii­torul prosperității Asiei de Est depinde de securitatea acelor linii maritime de comunicație. Dacă Beijingul vrea să schimbe statu-quo-ul în Marea Chinei de Sud prin crearea de insule și fortărețe mi­li­ta­re pe acele formațiuni, trebuie să ne opu­nem“. Un mesaj similar a fost articulat de prim-ministrul Japoniei într-una dintre primele sale întâlniri cu noul președinte al SUA, Donald Trump. Iată ce spunea Abe pe 10 februarie 2017, pe fondul întâlnirii cu președintele american: „În Marea Chi­nei de Est, în Marea Chinei de Sud și în Oceanul Indian trebuie să păstrăm liber­tatea de navigație și domnia legii. O ast­fel de ordine internaționă trebuie men­ți­nută. Japonia și Statele Unite se vor opu­ne utilizării forței sau a coerciției pentru a schimba statu-quo-ul“. Pentru a de­mon­stra prin fapte avertismentul adresat Chinei, Washingtonul a reluat practica ini­țiată de fosta Administrație Obama a așa-numitelor FONOPs („operațiuni de men­ți­nere a libertății de navigație“) care arată că nu recunosc legalitatea insulelor sau a revendicărilor chineze. Desigur, la toate aces­tea se mai adaugă o variabilă struc­turală deloc neglijabilă – ca­pa­bi­li­tățile tot mai redutabile ale armatei chi­neze. Și nu vorbim de portavionul se­cond-hand cum­părat de la ucraineni sau de capabilitățile nucleare. De câțiva ani, Beijingul inves­tește într-un arsenal asi­me­tric (denumit în cercurile de specialitate drept „ca­pa­bi­li­tăți anti-acces și de in­terdicție re­gio­na­lă“ - A2/AD), un fel de antidot menit să neutralizeze avantajele deținute de ar­mata americană și să o țină cât mai de­parte de sfera sa imediată de in­teres geo­politic. Es­te una dintre realitățile care îi face pe ob­servatorii japonezi să vadă în com­por­ta­mentul chinez o pre­dispoziție că­tre dislo­ca­rea și „contestarea hegemoniei oc­ci­den­tale în Pacific“. Mai mult, a lăsa China să impună nestingherită „o um­bre­lă totală anti-acces și de in­terdicție re­gională este în detrimentul securității Japoniei și a celorlalte state din zonă, mai ales a acelora care trebuie să fo­lo­seas­că Marea Chinei de Sud pen­tru trans­port“, măr­tu­risește profesorul Seiichiro Takagi.

Japonia nu împărtășește deloc op­timismul pe care multe state îl ara­tă pentru proiectul fanion al Chinei lui Xi Jinping - „One Belt One Road“ – o megarețea de in­fra­struc­tură continentală (reunind conducte, căi ferate, drumuri) care va străbate Eurasia și al cărui epicentru îl reprezintă statele care au ieșire la Oceanul Indian. Rezervele nipone au în vedere fezabilitatea eco­no­mi­că și comercială a multora dintre pro­iec­tele reunite sub cupola „One Belt One Road“. Este foarte posibil ca mai devreme sau mai târziu să descoperim că „ne aflăm în fața fotografiei unei foarte apetisante și delicioase prăjituri cu orez, dar pe care nu o poți mânca“. Iar în ceea ce privește versiunea maritimă a acestui nou „drum al mătăsii“, diavolul este întot­dea­una camuflat în detalii. „În încercarea de a construi acest drum al mătăsii, ei ar putea încerca să atragă statele din Sud-Estul Asiei în propria orbită și de a con­trola Marea Chinei de Sud. Iar asta ar afecta profund interesele nipone“, spu­ne profesorul Takagi. Ar fi o altă modalitate de a-și crea propria sferă de interes stra­tegic, folosind economia și dependența de investițiile chineze drept arme. De aici și până la utilizarea lor coercitivă pentru ob­ținerea unor poziții favorabile Beijingului nu ar fi decât un pas. De remarcat că toată efervescența economică și comer­cia­lă chineză speculează o oportunitate fan­tastică – absența Statelor Unite din ecua­țiile regionale. Totul, grație anulării TPP-ului, primul document semnat de pre­șe­din­tele Donald Trump la preluarea man­datului. După cum spunea recent Kurt Campbell, arhitectul intelectual al pi­vo­tu­lui asiatic în Administrația Obama: miza nu mai este una a rebalansării și reas­i­gu­rării, ci, dimpotrivă, „R-ul cu care tre­bu­ie să ne confruntăm în viitorul apropiat este diferit, cel al Relevanței Americii în di­namica Asiei“.

Textul acesta face parte dintr-o serie mai largă de articole dezvoltate în cadrul unui stagiu de documentare în Japonia.