De același autor
În urmă cu două săptămâni, într-unul dintre cele mai importante discursuri privind securitatea națională, preşedintelui Trump dezvăluia strategia administrației sale pentru Asia de Sud. Efortul central avea în vedere reevaluarea opțiunilor americane în războiul din Afganistan. Deciziile sunt sugestive nu doar pentru că sunt produsul unor profunde bătălii interne între diversele grupări ale administrației, dar întreg contextul anunță o amplă restructurare a balanței de putere din apropierea președintelui. Sunt mulți comentatori care au văzut exilul lui Steve Bannon ca pe un fel de îmblânzire a impulsivului președinte de către forțele centrului bipartizan reprezentate prin Mattis, Tillerson, Kelly sau McMaster. De fapt, discursul pare mai degrabă o sumă de concesii pe care Trump le face establishmentului. Pe acest fond și dezlănțuirea furibundă a platformei Breitbart, redevenită acoperișul lui Bannon & Gorka și care denunța discursul drept o formă deghizată de nation-building, o direcție inspirată de „globaliștii“/„sorosiștii“/„democrații“ din Casa Albă. De remarcat că alternativa mediată de Bannon implica un fel de privatizare a războiului, înlocuirea soldaților americani cu mercenari angajați de corporații de tip Blackwater (un altfel de complex militaro-industrial de secol XXI). Probabil ar fi fost sfârșitul a ceea ce Mattis numește puterea SUA de a inspira.
Strategia pentru Afganistan şi Pakistan (Af-Pak) a fost un moment de răscruce și pentru primul an al Administrației Obama. Însă, punctual, în discursul lui Trump vedem câteva coordonate care se detașează de accentele puse în 2009. Mai întâi de toate, este perspectiva unui angajament care nu este limitat în timp de un calendar electoral, ci este condiționat de realitățile operaționale din teren. În sine, acest aspect reprezintă o distincție fundamentală față de Administrația Obama, care a fost dispusă să suplimenteze masiv forțele SUA din Afganistan, anunțând simultan și calendarul retragerii lor. Practic, în 2017, generalii au obținut un lucru pe care Obama l-a refuzat explicit în 2009, într-un moment în care coaliția internațională declanșa o campanie de contrainsurgență inspirată din stabilizarea temporară a Irakului. Un al doilea element specific abordării lui Trump ține de intenția amplificării rolului Indiei – pe dimensiunea asistenței economice și a dezvoltării – în macro-stabilizarea Afganistanului. Este o modalitate foarte directă de a pune presiune pe un Pakistan duplicitar, perfid, pentru care talibanii afgani sunt mai degrabă aliați decât adversari. În 2009, deși pornea de la un diagnostic similar, Obama a fost dispus să încerce stimularea schimbării comportamentului Islamabadului, inclusiv prin medierea conflictului tradițional existent între India și Pakistan (a fost și ultima misiune imposibilă a „buldozerului“ din Balcani, cum era supranumit Richard Holbrooke, trimisul special al administrației pentru Af-Pak). În discursul său, Trump a ales să denunțe rolul toxic jucat de Pakistan în incubarea instabilității afgane: „Nu mai putem să păstrăm tăcerea față de adăpostul pe care Pakistanul îl oferă organizațiilor teroriste și talibanilor. (...) Acest lucru trebuie să se schimbe și asta imediat. Este timpul ca Pakistanul să-și demonstreze angajamentul față de civilizație, ordine și pace“. În definitiv, una dintre lecțiile pe care le vedem în lunga istorie a campaniilor de contrainsurgență este aceea că, atunci când un stat vecin oferă protecție insurgenților, dându-le oportunitatea de a-și regenera capacitățile, succesul devine imposibil. America a mai trecut printr-o astfel de experiență în anii ’60: „cred că Vietnamul ar fi trebuit să ne învețe de ce am făcut ca războiul să devină imposibil de câștigat chiar din primul moment. Am lăsat inamicul să-și păstreze propriul sanctuar teritorial. Nu am făcut nimic în privința Vietnamului de Nord – inamicul putea să se realimenteze sau regrupa. Ori de câte ori există un sanctuar, avem o problemă. Iar asta este o decizie politică. Din cauza asta nu am fost niciodată capabili să-i învingem pe insurgenți“, mi-a spus generalul Anthony Zinni, un fost șef al Comandamentului Central (structura care coordonează astăzi operațiunile din Irak și Afganistan). Așadar, va avea noua administrație puterea să reseteze optica Pakistanului, o țară care vede Afganistanul ca oferindu-i „adâncime strategică“ în eventualitatea unui război cu India? Mai mult, este Islamabadul dispus să-și reevalueze legătura ombilicală pe care a cultivat-o decenii la rând cu insurgența afgană văzută mai degrabă ca o unealtă asimetrică împotriva influenței Indiei? Toate sunt credințe existențiale adânc înrădăcinate în cultura strategică a Pakistanului.
Discursul lui Trump mai reflectă o nuanță destul de prezentă la nivelul memoriei instituționale a armatei SUA (să nu uităm ca McMaster, Mattis, Dunford, Kelly sunt toți produse ale campaniilor post-9/11) mai ales după revenirea războiului civil în Irak și înșurubarea ISIS în vidul lăsat de retragerea trupelor americane: „o retragere pripită ar crea un vid pe care teroriștii l-ar umple imediat (...). Nu putem repeta în Afganistan greșeala făcută în Irak“.
Nu în ultimul rând, Trump vorbește despre armonizarea tuturor pârghiilor puterii americane, deopotrivă civile și militare, într-un efort decisiv care să pulverizeze ISIS, să strivească Al-Qaeda, să preseze insurgența paștună, creând în același timp premisele reîntoarcerii talibanilor în procesul politic afgan. A uitat probabil că bugetul său pentru anul viitor elimină masiv resurse esențiale ale agențiilor responsabile de efortul nonmilitar de care vorbește, precum USAID sau DoS. O disfuncționalitate care trebuie revizuită mai devreme sau mai târziu.
