De același autor
Tema moralitatii, culturii, valorilor si religiei si relatia lor cu politica este unul dintre stalpii de rezistenta ai gandirii neoconservatoare. Numai faptul ca aceasta gandire a ajuns sa fie prezentata publicului in primul rand ca o doctrina de politica externa, si mai ales prin prisma unor comentatori afoni la sunetul nuantei intelectuale a politicii, a facut ca perceptia centralitatii acestei teme sa se piarda in ceata amestecului de speculatii si platitudini ce caracterizeaza de obicei interventiile acestor comentatori. In realitate, fie ca este vorba de politica externa, fie ca este vorba de politica economica, neoconservatorismul revine obsesiv la aceeasi logica analitica si interpretativa, in care sfera valorilor, religiei si ideilor reprezinta variabila cheie. Este vorba de un pattern circular: valorile determina schimbarea sociala si institutionala, aceasta schimbare afecteaza la randul sau valorile si ideile, care, la randul lor, intretin spirala schimbarii sociale s.a.m.d. - un fascinant joc istoric al continuitatii si transformarii alimentat de imponderabile ideatice si axiologice. Iata de ce dezbaterea de la FMI, fara sa aiba participarea vreunui reprezentant al curentului, a fost esentialmente o discutie in registru neoconservator. Tema: care este influenta prosperitatii asupra valorilor morale si sociale? Ce se intampla cu normele morale, atitudinea si comportamentul oamenilor atunci cand acestia ajung sa fie prosperi? Teza: cresterea economica duce la schimbari in domeniul moral. Pe masura ce prosperitatea creste, oamenii devin mai toleranti, iar societatile lor mai deschise si democratice. In schimb, degradarea economica duce la degradare morala. Simplu, dar plin de implicatii.
Contradictiile culturale ale capitalismului
Parametrii generali ai discutiei nu sunt deloc noi, fiind initiati in anii ‘60 de Daniel Bell si tezele sale privind “contradictiile culturale ale capitalismului”. Bell reia o teorie mai veche a lui Schumpeter, care, la randul sau, amenda marxismul, afirmand ca daca prin insasi functionarea si succesul sau capitalismul isi genereaza premisele propriei destructii, aceasta nu are nimic de a face cu proletariatul sau lupta de clasa. In realitate, capitalismul genereaza o patura tehnica si intelectuala ce, la adapostul prosperitatii asigurate de sistem, incepe sa produca idei, doctrine si miscari politice inamice capitalismului. De aici o “contradictie fundamentala a capitalismului”: prospera clasa intelectuala si tehnica produsa de sistemul capitalist uita ca este creatia libertatii si prosperitatii asigurate de acesta si devine instrumentul distrugerii sistemului, erodandu-i treptat fibra morala si intelectuala.
Discutia privind contradictiile capitalismului a evoluat pe mai multe directii, generand o serie de investigatii asupra mecanismelor sociologice, psihologice si economice ce caracterizeaza fenomenul. Acesta este contextul in care Herman Kahn elaboreaza tema provocarilor pe care prosperitatea, si nu mizeria si saracia, le ridica omului modern. Incercand sa inteleaga fenomenul reprezentat de miscarea ecologista si impactul social al profetiilor Clubului de la Roma, ce propovaduiau stoparea cresterii economice in ideea ca aceasta pune in pericol Planeta, el ajunge sa formuleze un set de observatii si intrebari ce contribuie la refocalizarea discursului neoconservator. Kahn asociaza in mod direct aparitia doctrinelor de tip Clubul de la Roma cu grupurile sociale prospere, ferite de incertitudinile, nevoile si tracasarile zilnice obisnuite pentru cei cu conditii materiale mai precare. Observand atent aceste grupuri, el se intreaba: ce se va intampla cand toate necesitatile materiale ale omenirii vor fi satisfacute, ce consecinte va avea aceasta situatie fara precedent asupra psihologiei, valorilor, comportamentului si institutiilor umane? Kahn proiecta ca sistemul capitalist va fi capabil ca in maximum 200 de ani sa acopere la scara planetara toate nevoile materiale ale umanitatii. Intrebarea era: ce se va intampla cand toate conditiile necesare atingerii bunastarii si fericirii vor fi realizate in plan material si toata presiunea va ramane sa apese pe dimensiunea psihologica si sociala?
Aparent proiectate intr-un viitor indepartat, aceste probleme erau de fapt foarte actuale inca de atunci. In a doua jumatate a secolului XX, o tot mai mare parte a populatiei lumii trece treptat pragul prosperitatii. In Occident acesta este de acum un fenomen de masa. Marea majoritate a occidentalilor se afla deja intr-o lume post-materialista. Or, observa Kahn, devine tot mai clar ca, in absenta resortului la dimensiunea spirituala a vietii, acestia imbratiseaza in masa ideologii ce le ofera un surogat functional: ecologismul, in numele “salvarii Planetei”, si anticapitalismul, in numele salvarii saracilor. Kahn nu este preocupat de caracterul lor de surogat, ci mai ales de faptul ca sunt ilogice si imorale. Ilogice, pentru ca promovau pseudosolutia redistributiei de avutie, uitand ca prosperitatea este realizata prin productie, nu redistributie. Imorale, din cauza ipocriziei care cerea stoparea cresterii economice, uitand faptul ca aceasta era singura modalitate de a scoate din mizerie milioanele de oameni inca neatinsi de binefacerile dezvoltarii. Altfel spus, odata trecuti pragul prosperitatii, o buna parte a occidentalilor si a elitelor din restul lumii, asemenea aristocratilor reactionari din trecut, cadeau prada unei ideologii ce promova politici de status quo ce condamnau la saracie eterna pe cei ce n-apucasera inca sa treaca acel prag.
Remarcabil nu era insa numai continutul ideilor respective, ci si fervoarea cu care erau sustinute. Pe masura ce fenomenul era studiat, devenea din ce in ce mai clar ca era vorba de un substitut ideologic al religiei. Scapati de grija materiala, incapabili sa mai creada in divin, oamenii lipsiti de substanta spirituala isi cauta un sens al vietii in proiecte “globale”, cum ar fi “salvarea Planetei”, “eradicarea saraciei”, “revolutia socialista” sau alte “fantezii ale salvarii”, un concept cu care suntem familiari datorita lui Vladimir Tismaneanu, care il transmuta din lexiconul neoconservator in zona hermeneuticii politologice, elaborandu-l in studiile sale despre postcomunism. Altfel spus, sub presiunea psihologica a neantului existential, elitele civilizatiei industriale si postindustriale, alaturi de imitatorii lor, tind sa isi gaseasca refugiul si salvarea intr-o doctrina a faptelor bune, lipsita de substanta spirituala si temei pragmatic. Pe scurt, tema implicatiilor morale ale prosperitatii conduce in zona foarte sensibila a religiei si a functiilor sale sociale.
Fundamentele economice ale neimplinirii umane
Convergenta logicii neoconservatoare cu sensibila tema a functiilor sociale ale religiei apare si dintr-o alta directie. Ca sa fie pusa in lumina trebuie sa ne intoarcem la o lucrare antologica a economistului Fred Hirsch, publicata in anii ‘70, Limitele sociale ale cresterii. Exista, spune Hirsch, doua tipuri de bunuri: bunuri normale si bunuri pozitionale. Bunurile normale pot fi produse in cantitati nelimitate. Teoretic, atat timp cat exista resursele si tehnologiile necesare producerii lor si o economie de piata functionala, mai devreme sau mai tarziu toti cei ce le doresc le pot avea. Pe de alta parte, bunurile pozitionale sunt dependente de ceilalti membri ai societatii. A te bucura de ele depinde de masura in care ceilalti le au sau nu. In vreme ce nevoia de bunuri normale este usor de satisfacut - lumea vrea mai multe televizoare, produci mai multe televizoare -, necesitatea de bunuri pozitionale nu poate sa fie satisfacuta prin productie nelimitata. Daca toti ne construim vile intr-o vale renumita pentru linistea si salbaticia ei, valea nu mai este linistita si nici salbatica. Numai un numar limitat se poate bucura de salbaticia si linistea acelei vai. Daca toti suntem arhiduci sau baroni, titlul nu mai are nici o valoare. Nu putem toti lua mana fetei imparatului si jumatate din imparatie. Bunul pozitional are o calitate alunecoasa: cand numai membrii protipendadei au masini, masina este un bun pozitional. Cand devine bun de masa, isi pierde valoarea pozitionala si masinile “de lux” preiau aceasta functie.
Altfel spus, problema bunurilor pozitionale este tehnic insolubila. Aceasta inseamna ca, daca prosperitatea este definita nu doar ca satisfactie cu bunuri normale, ci si pozitionale, atunci, prin natura lucrurilor, va exista intotdeauna o majoritate a populatiei nemultumita. Pentru fiecare bun pozitional vor exista putini satisfacuti si o mare de nemultumiti. Iar progresul economic, dezvoltarea, tehnologia etc. nu ne pot ajuta cu nimic. Astfel, nu ramane decat ca solutia sa fie cautata in zona psihologica, intelectuala sau morala. Cum altfel poti obtine liniste si satisfactie intr-o lume ce este structuralmente creata astfel incat sa genereze frustrare si neimplinire? Din nou, umbra religiei se asterne grea.
Vedem cum, mereu si mereu, temele neoconservatoare pornesc de la dinamica sociala, revenind neabatut la universul psihologic si moral asociat indeobste cu sfera religiosului. Mai precis, valorile si ideile in general si cele iudeo-crestine in special apar ca singurele forte ce pot tine in echilibru un sistem ce altfel s-ar prabusi sub propria povara psihologica si ideologica. In conceptia neoconservatoare, lumea moderna este profund ancorata in si dependenta de traditia iudeo-crestina. Institutiile si ordinea sociala occidentale se hranesc din seva culturala si morala a acestei traditii. Capitalismul si democratia au fost construite si isi trag energia din capitalul spiritual creat si acumulat de generatiile anterioare. Iar faptul ca acest capital se erodeaza azi fara a fi inlocuit este o problema cu atat mai mare cu cat in viitor vom avea o si mai acuta nevoie de el. Intr-o lume in care nu ne vom mai putea iluziona ca rezolvarea tuturor problemelor va veni odata cu abundenta materiala, recursul la resursele spirituale si morale devine esential.
O restaurare a experimentului politic occidental
Vedem deci cum, in universul ideilor neoconservatoare, prosperitatea, dincolo de faptul ca este sursa unei provocari profunde, nu este un obiectiv final, ci in cel mai bun caz unul instrumental. O conditie necesara, dar nu suficienta implinirii umane. Astfel, neoconservatorismul incearca o restaurare in spatiul politic a unui mod de gandire ce recunoaste, dar depaseste obsesia moderna potrivit careia abundenta sub regim democratic reprezinta cheia si obiectivul ultim al ordinii politice. Exercitiul neoconservator al gandirii politice invaluie prezentul, intinzandu-se ca un arc ce leaga trecutul de viitor. Angajarea in politica se face incepand cu un detur intr-un spatiu aflat dincolo de orizontul evenimentelor cotidiene, pentru ca mai apoi sa revina asupra acestor evenimente, proiectand asupra lor o incarcatura istorica si valorica aparte.
Iata de ce evenimentul de la FMI are o semnificatie speciala. Totusi faptul ca aceasta organizatie s-a angajat in zona unei discutii cu deschideri atat de adanci, acceptand implicit o viziune mai complexa asupra lumii, nu trebuie privit ca un triumf al neoconservatorismului. Evenimentul semnaleaza doar ca proiectul de restaurare a gandirii si intemeierii politice propus de neoconservatori reuseste sa modifice chiar si in locuri ca FMI modul sec si rutinier de a gandi si aborda politica. Sub presiunea evenimentelor, Washingtonul si, cu el, intregul Occident par sa reevalueze provocarea neoconservatorismului. Acum, ca neoconservatorii au disparut de pe primul plan al politicii americane, iar isteria razboiului din Irak face loc stupefactiei mute in fata amenintarii globale a islamismului si cresterii superputerii chineze, ideile acestora incep sa penetreze si sa modifice spatiul discursului public in moduri subtile, dar profunde. In ce masura vor reusi aceste idei sa revitalizeze experimentul istoric propus de Occident omenirii ramane o intrebare cu raspuns deschis.
