Diavolul din detalii

Volumul lui Vladimir Tismăneanu are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o înțelegere mai adâncă a marilor crime istorice ale secolului trecut, strâns legate de conceptul și realitatea totalitarismului.

Cititorul trebuie prevenit că e dificil să faci dreptate, într-un spațiu atât de limitat, acestei cărți ambițioase și reflexive care ex­plorează cele mai tragice și semnificative fe­nomene istorice ale secolului trecut și în­cercarea de a le legitima. Sintetizată co­rect de autorul său, cartea este „un eseu com­parativ comprehensiv pe marginea ori­ginilor intelectuale, a crimelor și eșe­cului mișcărilor radicale și totalitare ca­re au răvășit ultimul secol“. Volumul exa­minează, de asemenea, decăderea și pră­bu­șirea regimurilor comuniste și noile con­di­ții apărute după colapsul acestora în Eu­ro­pa de Est postcomunistă.

Este nevoie de tenacitate și de o eru­diție formidabilă pentru a te lansa printre controversele care, vreme de câteva decenii, au în­soţit și adesea au modificat con­ceptul de totalitarism. Autorul are însă o pregătire remarcabilă pentru această sar­ci­nă. A crescut în România comunistă și a cu­noscut astfel pe pielea lui viața într-o so­cietate totalitară; apoi și-a dedicat bună parte din viață pentru a studia atât teoria, cât și practica sistemelor comuniste, așa cum s-au desfășurat ele în Europa de Est. Nu spunem asta pentru a sugera că ex­pe­ri­ența personală demonstrează dincolo de orice dubiu utilitatea unui concept, ci mai degrabă pentru a arăta că experiența unor realități politice ajută adesea la o în­țe­le­ge­re mai bună atât a conceptelor pe care le-au generat aceste realități, cât și a idei­lor care au creat inițial aceste realități.

Tismăneanu și-a asumat misiunea de a de­monstra că acest concept are sens și de a elucida asemănările semnificative (fără a ig­nora diferențele) dintre nazism și co­mu­nismul sovietic – asemănări care se află în miezul ideii de totalitarism și, de ase­me­nea, unul dintre cele mai controversate atri­bute ale acestuia. Cealaltă temă prin­ci­pală a cărții este relația dintre idealurile sau planurile marxismului și practicile sta­telor comuniste care și-au clamat ins­pi­rația și legitimitatea de la marxism – un alt subiect amplu dezbătut printre in­te­lec­tualii occidentali.

Conceptul de totalitarism a apărut pentru a arăta trăsăturile distinctive ale unor sis­teme politice extrem de represive și cri­minale, cum ar fi Germania nazistă și Uni­unea Sovietică sub Stalin, urmate de Chi­na lui Mao și Cuba lui Castro. Aceste re­gi­muri sunt substanțial diferite de alte auto­crații sau tiranii din trecut. Ele au fost re­presive în noi feluri și pentru noi motive. Au extins la extrem înțelesul a ceea ce es­te „politic“, legitimând astfel controlul sta­tului asupra unor zone ale vieții ce fu­se­seră indiferente altor regimuri autocratice. Această acțiune enormă și nu în întregime reușită a fost inspirată de puternice cre­dințe religioase secularizate și de o dorință de a transforma fundamental atât ins­ti­tu­țiile sociale, cât și oamenii înșiși.

Aceste regimuri s-au remarcat prin efor­turile lor declarate și consistente de a uni teoria cu practica, idealurile politice cu re­alitățile sociale. Această întreprindere a im­plicat violență politică și constrângere la scară mare, având în vedere că, în vi­ziunea puterii, societățile vizate trebuiau pu­rificate de toți cei percepuți ca ob­sta­cole în cale a unui proiect fără precedent de inginerie socială. Unii teoreticieni, ca Hannah Arendt și Robert Nisbet, au su­gerat că apariția acestor regimuri a fost un produs secundar al modernității, mar­cată de declinul comunității, izolare so­ci­ală și pierderea unui scop comun. So­cie­tățile totalitare, liderii lor glorificați, cre­dințele religioase secularizate au oferit o al­ternativă primitoare – sau așa a părut la momentul respectiv – la aceste condiții spe­cifice modernității.

Numeroși intelectuali occidentali care au simpatizat cu regimurile comuniste în nu­mele idealurilor acestor regimuri, în mod special al unor pretinse aspirații egalitare, au respins conceptul de totalitarism pen­tru că ar implica echivalența morală între comunism și nazism. Critici ai conceptului au mai afirmat că aceste regimuri au eșuat în încercarea de a-și stabili dominația to­tală și au devenit mai puțin represive pe mă­sura timpului sau când glorificații lor lideri (Stalin și Mao) au murit. Dar, așa cum a scris Leszek Kołakowski, „Când vor­bim de regimuri totalitare, nu ne re­ferim la sisteme care au atins per­fec­țiu­nea, ci mai degrabă la cele stimulate de un efort fără sfârșit de a o atinge, de a înghiți toate canalele comunicării umane și de a eradica orice formă spontană de viață socială“.

În viziunea autorului, „distincția prin­ci­pală“ dintre nazism și comunism a fost aceea că „naziștii n-au avut niciun pro­iect umanist la origine pe care să-l in­voce – niciun rezervor luminos de spe­ran­țe liberale înșelate care să fie readus la viață“. Chiar și după declarațiile lui Hrușciov din 1956 și după mărturia lui Sol­jenițîn, a rămas printre intelectualii occi­dentali un „sentiment persistent că, până la urmă, există ceva moral în utopia bol­șevică“. Tismăneanu arată mai departe că național-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerență teoretică și sofisticare conceptuală asemănător cu paradigma mar­xistă. Totuși, esența formată din ob­se­sii anticapitaliste, antiliberale și antide­mo­cra­tice poate fi găsită în ambele doctrine, altminteri reciproc ostile.

Fundamentele ideologice ale celor două sisteme prezintă asemănări cruciale. „Fascismul nu a fost în mai mică măsură decât bol­șe­vismul o fantasmă a salvării: am­bele au promis să elibereze uma­ni­tatea din lanțurile mercantilismului ca­pi­talist și să asigure apariția comunității totale.“ Asemănările nu se opresc aici: se regăsesc în intențiile de purificare ale ce­lor două sisteme. Ambele și-au definit duș­manii pe baza potențialului de a bloca re­alizarea comunității perfecte. Milioane de vieți omenești au fost distruse de con­vin­gerea că starea tristă a umanității ar putea fi corectată dacă acești „paraziți“ de­sem­nați ideologic vor fi eliminați. Și, la fel de important, atât comuniștii, cât și naziștii „au crezut că schimbarea fundamentală este posibilă“.

Cea mai valoroasă contribuție a acestei cărți rezidă în demonstrația riguroasă și completă a legăturii integrale dintre ide­alurile utopice și sălbăticia senină carac­teristică acestor sisteme „propulsate ide­ologic“. Conducătorii comuniști au fost la fel de convinși ca liderii naziști că, pentru a crea o lume mai bună, trebuie să ex­ter­mine milioane de oameni, considerați in­dezirabili din punct de vedere politic.

Despre limitările marxismului de a inspira practici social-politice de durată, Tis­mă­neanu sugerează că a eșuat „fiindcă a su­b­estimat impasurile existenței umane, ne­voia omului de sursă a unui sens spi­ri­tual și cultural“. Marxismul nu și-a putut îndeplini „promisiunea transformării uni­versale“ și a unei „reconcilieri a omului cu natura și istoria“.

Această importantă carte ar fi avut probabil influența pe care o merită, dacă limbajul ei ar fi fost mai puțin dens și mai ac­cesibil, obligându-l uneori și pe cititorul educat să recurgă la dicționar. O bibliografie ar fi fost de asemenea bine­venită, având în vedere mai ales exce­len­tele surse pe care notele de la final nici nu le evidențiază, nici nu ne ajută să le lo­ca­lizăm.

În ciuda acestor probleme minore, vo­lu­mul are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o în­țelegere mai adâncă a marilor crime is­torice ale secolului trecut, strâns legate de conceptul și realitatea totalitarismului.

(Cronică apărută în The New Criterion, aprilie 2013. Cea mai recentă carte a lui Paul Hollander este The End of Commitment, Editura Ivan R. Dee.)

Traducere de MĂDĂLINA ȘCHIOPU

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century

// University of California Press, 2012