Prinț și... investor

Formula din titlu se regăsește frecvent în situațiile tratând domenii, componente, lumi opuse. Fără îndoială că în spațiul dintre cele două cazuri extreme se pot depista ori dezvolta soluții intermediare. Oare este așa ceva posibil și în cazul celor două proiecte zonale de dezvoltare din Transilvania actuală?

În fapt, este vorba, pe de-o parte, de ac­ti­vitățile desfășurate de fundațiile Prințului de Wales, Charles, în Țara Bârsei și în Se­cuime și, pe de alta, de proiectul din Mun­ții Apuseni, susținut de Ro­șia Montană Gold Cor­po­ration (RMGC) din Canada. Aparent, nu este nicio le­gă­tură între ele, cel puțin așa cum apare în ochii opiniei publice. Se vorbește, rar și parcimonios, de vizitele Prin­țului Charles în Transilvania de Răsărit, de întâlnirea cu președintele republicii sau, recent, despre darul de bo­tez pentru micul Prinț George. Iar dacă apar, mențiunile se găsesc numai la ru­bri­ca de diverse ori în cronica mondenă a mass-media. Din contra, intențiile RMGC s-au regăsit, de-a lungul timpurilor, în nu­meroase articole de presă scrisă ori au­dio­vizuală, în luări de poziție ale unor ins­ti­tuții, premieri de dreapta sau de stânga, pre­ședinți de stat. După cum fac și obi­ec­tul demonstrațiilor pro și contra pro­iec­tului, din țară și străinătate, fără a mai vor­bi de Comisia Parlamentară, cu au­die­ri­le și vizitele ei pe teren. Iar dacă există o re­lație posibilă, aceasta privește doar ve­ci­nătatea locului unde se desfășoară (estul și vestul Transilvaniei) și scopul final (cel puțin) declarat: binele oamenilor de la fa­ța locului  (sic!).

Deosebirile sunt însă mult mai numeroase și de amploare, deși ambele inițiative se datorează unor cetățeni ai aceluiași Com­mon­wealth, supuși ai HRH Queen Elis­a­beth II. Dacă se abordează întreaga lor fi­losofie, de la mijloace până la atingerea țin­telor, se constată că, într-un caz, e vor­ba de o reminiscență a secolului indus­trializării, în vreme ce, în celălalt, se în­cearcă creionarea unei abordări carac­te­ris­tice postindustrialismului.

RMGC şi MET

Proiectul din Apuseni își are începutul prin 1997 (după instalarea CDR) prin in­sistențele unui fost lucrător din domeniu, expatriat în Canada. Cunoașterea situației, a oamenilor locului l-a ajutat să înceapă afacerea, asigurându-și inclusiv mo­no­po­lul prin declararea statutului mo­no­in­dus­trial al perimetrului aurifer. La momentul potrivit, a vândut proiectul unei firme cons­tituite ad-hoc și a plecat în Africa, unde derulează activități asemănătoare. (Gu­rile rele spun că discreția unuia dintre cei mai bogați români ar putea avea legă­tură cu diverse curiozități ale Inter­po­lu­lui.) RMGC, căci despre ea este vorba, a continuat efor­tul de obținere a avizelor ne­cesare ex­ploa­tării aurului, concomitent cu derularea unor activități nejustificat de costisitoare (publicitate, săpături arheo­logice, achiziții de case, construirea unui cartier de locuit, altele etc.) pentru con­vin­gerea deciden­ților guvernamentali, in­clusiv a opiniei publice din țară și stră­i­nătate.

Cealaltă întreprindere s-a conturat treptat după prima vizită a Prințului de Wales la mormântul romanticei sale stră-stră­bu­nici, aflat lângă biserica reformată din Sân­georgiu de Mureș. Sub patronajul său a luat ființă un an mai târziu (1998) Mihai Emi­nescu Trust (MET) care, pentru im­plementarea unui Whole Village Pro­ject, și-a constituit la fața locului o rețea de co­laboratori în acord cu administrația lo­cală. Publicitatea derivă au­tomat prin cu­noașterea rea­lizărilor fundației, realizări „ins­pec­tate“ periodic de Prințul Charles în cursul re­petatelor sale vizite (in­clu­siv cu rost de lobbying) în regiune. Oamenii se con­ving de utilitatea pro­pu­ne­rilor vizitând realizările ve­cinilor. Cât privește ob­ți­ne­rea avizelor, cum ma­jo­ri­tatea intervențiilor sunt uzuale, acestea se obțin direct de la primării. În general, con­siliile locale sprijină prin mijloacele care le stau la îndemână proiectele MET.

Între aur și oameni

Mai complicat este cu obiectul in­ter­ven­țiilor. Pentru a ajunge la aur, RMGC tre­buie să disloce mai multe dealuri, să tra­teze roca rezultată cu cianură care, ulte­ri­or, va fi depozitată într-o vale închisă cu un dig foarte înalt. Se înființează mai mul­te sute de locuri de muncă (nu toate de mi­nerit tradițional) numai pentru gene­rația actuală, iar prezența imensului lac de cianură va împiedica crearea altor ac­tivități pentru viitoare generații - dacă aces­tea se vor hazarda să locuiască în zo­nă. Mai sunt câteva aspecte majore, de ti­pul „drobului de sare“, care nu pot fi ex­cluse din ecuație. O dată, soarta bănu­i­t­e­lor relicve arheologice din cele câteva mii de metri de galerii antice și medievale ne­explorate (mai mult decât o simplă va­loa­re culturală și parte din baza materială a vii­toarei industrii turistice). Exploatarea le va distruge, deci nu vor mai fi incluse în circuit comercial într-o zonă fără servituți ecologice. Pe urmă, în cazul aprobării și, în final, a închiderii carierei, se pune pro­blema garanțiilor pentru rearanjarea și plan­tarea peisajului desfigurat în cursul ex­ploa­tării. Nimeni nu poate garanta că firma ad-hoc va mai exista pentru a încheia pro­iectul.

Pentru MET situația e total diferită: „au­rul“ îl constituie înșiși oamenii și „pro­gra­mele“ care le sunt inoculate. Intervențiile propuse nu sunt agresive din punct de ve­dere ecologic, așezările prezente vor con­ti­nua să trăiască pe baza noilor locuri de mun­că redescoperite (tâmplărie, fierărie, cro­șe­tat, împletit, conservare fructe sau le­gu­me) ori inovate (cazare, alimentație publică, tu­rism cultural, restaurare mobilă, ins­tru­mente muzicale). Rezultatele cercetărilor arheologice, monumentele istorice, tra­di­țiile de toate felurile (vestimentare, li­te­ra­re, muzicale, culinare etc.) sunt translate în viitor și prin valorificare comercială. Nu se ridică problema modificării naturii, din contra, valorile, nu numai culturale, ale geografiei (relief, ape, plantație, faună etc.) sunt salvgardate și potențate. Se pu­ne preț pe comercializarea frumuseții pei­sajului și a varietății culturale.

Ceea ce simplifică oarecum implementarea proiectului de la Roșia de Munte, dar com­plică destul de mult demersul din re­giu­nea Țara Bârsei - Secuime este situația de­mografică. În primul caz (zona Munților Apuseni), e vorba de o populație cu nivel mediu de dezvoltare, mai puțin nu­me­roa­să și dispersată în teritoriu. În cazul din ju­dețele Brașov și Covasna, populația e mult mai numeroasă, concentrată într-o rețea relativ densă de așezări, din care, însă, o parte notabilă este subdezvoltată (po­­pulația țigănească instalată în fostele sate săsești care fac obiectul menționatului Whole Village Project). Aceste realități vor evolua în timp: încheierea operației RMGC va avea ca efect plecarea treptată a lo­cuitorilor din zonă, pentru că nu pot avea noi oportunități de lucru, în schimb, prin continuarea instruirii și educării po­pu­lației prevăzute în proiectul MET, se va re­duce rata emigrației, în favoarea stabi­li­zării populației.

Boier o zi sau om o viață

În final, cele două demersuri se cer com­parate și prin contribuția pe termen lung la creșterea și diversificarea avuției na­țio­nale. Filosofia RMGC se înscrie în cea ti­pică firmelor private: randament înalt al pro­fitului, satisfacerea acționarilor, cos­turi de exploatare minimale, transferul va­lorilor în circuitul liberal etc. Urmând ast­fel de principii, România a pierdut după 1990 o mare parte din avuția națională. Și-a externalizat în mod păgubos mintea (cercetători, tehnicieni, studenți), trupul (sportivi, balerini, prostituate), talentul (cân­tăreți, artiști vizuali, scriitori), forța de muncă curentă (constructori, agri­cul­tori, culegători). A vândut în stare brută bo­gățiile solului (pădurile, recoltele câm­purilor și livezilor) și subsolului (petrolul, cuprul, urmează aurul, gazele?!). Un exem­plu: RMGC a achiziționat mare parte din așezarea Roșia Montană (case valoroase, in­dividual sau în grup) pentru a le de­mo­la, eliberând amplasamentul viitoarei ca­riere. Va acționa distructiv asupra pei­sa­ju­lui, faunei și florei. Va prelucra și vinde au­rul extras, lăsând în urmă lacul cu nă­moluri cianurate și un teritoriu greu de exploatat mai departe.

De cealaltă parte, MET a cumpărat case pentru a le salva și, prin reparare, să le re­introducă în circuitul economic. Astfel sus­ține reevaluarea lor și contribuie la for­marea profesională în sectorul cons­truc­țiilor și industriei casnice, a turismului și domeniilor conexe. Efectele acestor in­ter­venții „soft“ se pot observa în mai multe localități din zonă: la Mălâncrav, conacul Apafi a devenit pensiune istorică de lux, tot aici MET organizează o mare livadă cu soiuri locale de pomi fructiferi, la Saschiz se prepară conserve de legume și fructe în manieră tradițională, la Viscri activează ate­liere de tâmplărie, țesătorie și fierărie, tot aici există un cerc de croșetat și îm­pletit, alte activități derulându-se în așe­zările vecine ș.a.m.d. Interesant este că ma­joritatea produselor se exportă, pro­du­cătorii locali fiind mai cunoscuți peste ho­tare decât în țară, ceea ce explică vizitele tot mai numeroase ale străinilor, care nu se sfiesc să-și cumpere case de vacanță (sau locuințe permanente) în regiune. Aces­te activități completează (alături de cele deja existente, precum mobila pictată din Cristian, olăritul de la Korund, ate­lierul de orgi de la Hărman, tratamentul balnear de la Vulcan etc.) sectorul ser­vi­ciilor din regiune.

Unica alternativă

Paralela între cele două proiecte (MET și RMGC) plasate în estul și respectiv vestul Transilvaniei face evidente diferențele de abordare a dezvoltării. Sunt ele potrivite cu scopul urmărit? Dacă nu, este vreuna de preferat? Cum nu se cunosc opoziții ori proteste vis-à-vis de filosofia promovată de MET, este de presupus că se bucură de încredere. De altă parte, par a fi de dis­cutat principiile și mijloacele care stau la baza proiectului RMGC. Faptul că timp de 15 ani niciun guvern nu a avut curajul să-l aprobe spune ceva despre miza aflată în joc. Și atunci?

Ei bine, revenind la titlu, o posibilă ieșire din încurcătură ar putea rezulta din îm­prumuturi și amestecuri derivate din cu­noașterea reciprocă a demersurilor. Se­co­lul început recent a adăugat la vechii in­dicatori ai nivelului de trai și pe cei pri­vind calitatea vieții, demnitatea indivi­du­ală, educația perpetuă, dezvoltarea du­ra­bilă, protecția naturii etc. Cuvinte mari ca­re se regăsesc în programul MET, mai pu­țin convingător în proiectul RMGC.

Investorii de la RMGC, cuceriți de prin­ci­piile și mijloacele de intervenție „soft“ ale MET, ar putea ajunge adepți ai creșterii sus­tenabile realizate cu ajutorul po­pu­la­ției. Vor reveni la tehnicile tradiționale (ma­nufacturiere) de exploatare a aurului. Vor renunța la statutul monoindustrial al triunghiului aurifer. Vor reface casele cum­părate și dărâmate. Drept urmare, vor sti­mula turismul cultural, exploatând vesti­giile arheologice, vor revigora mește­șugu­rile tradiționale, vor sprijini agricultura ecologică, vor extinde culturile forestiere, vor „vinde“ frumusețea peisajelor etc. Pe scurt, RMGC ar putea înființa un de­par­ta­ment pentru dezvoltarea durabilă, depar­tament-alternativă, care va acționa acolo unde formulele industriale actuale nu își găsesc rostul. La urma urmelor, oamenii locului nu așteaptă decât să fie tratați... princiar, și nu considerați ca o sumă de asistați social care stau la mâna in­ves­to­rilor. //