De același autor
Intre timp au produs ori si-au procurat bombe atomice si alte tari, in afara celor 5 puteri nucleare cu statut de membru permanent in Consiliul de Securitate ONU. Din anii ‘50, israelienii au inceput sa-si elaboreze propriile proiecte nucleare, soldate cu constructia centralei secrete de la Dimona. Ulterior, au pus mana pe bomba, lucrand in secret, si India si Pakistanul, care, desi s-au confruntat in mai multe razboaie, n-au cedat inca ispitei de a se folosi de ea. Recent, presedintele SUA a recunoscut India ca putere nucleara, primind in schimb, din partea guvernului de la New Delhi, garantia ca-si vor supune arsenalele controlului international. Ramane de vazut daca si Congresul american se va declara satisfacut de aceasta intelegere, menita, din unghiul Casei Albe, sa atraga de partea SUA un partener strategic cheie, aflat in plina ascensiune economica si politica in criticul spatiu asiatic. Concesia indiana este importanta. Dar chiar daca n-ar fi, diferenta dintre bombe este. Una e arma nucleara indiana, cu totul alta cea pakistaneza. Cea indiana, ca si cea israeliana, se afla sub controlul unui guvern deopotriva stabil si autentic democratic. Cea pakistaneza, nu. Din India nu s-au scurs informatii sensibile catre regimuri totalitare, sprijinind terorismul. Din Pakistan s-au scurs. Ceea ce nu impiedica Iranul si Coreea de Nord sa invoce precedentul indian si israelian si sa ceara comunitatii internationale sa accepte si pretentiile nucleare ale Phenianului si Teheranului. Or, ambele tari icnesc sub povara unor regimurilor totalitare pure si dure. Stalinistii nord-coreeni, care-si infometeaza propriul popor spre a se mentine la putere - ei cat de responsabili pot fi oare?
Cat despre nesabuitele pretentii ale pseudoteocraticului regim iranian, care-si exporta de trei decenii revolutia musulmana, declansand prin interpusi bai de sange de inspiratie fundamentalist-islamica ba in Algeria, ba in Sudan ori Nigeria, ba in Orientul Apropiat, ura fata de alte culturi, neamuri si religii pe care o manifesta Teheranul este elocventa.
In ultimele saptamani, diplomatii iranieni au strabatut lumea in lung si-n lat spre a convinge cancelariile de pretutindeni sa se opuna oricaror sanctiuni contra Teheranului, cata vreme Occidentul nu produce dovezi palpabile privind productia iraniana secreta de arme nucleare. Dar neincrederea comunitatii internationale, alimentata de faptul ca Iranul, desi a semnat tratatul de neproliferare nucleara, isi escamoteaza activitatea in domeniu de aproape doua decenii, jucandu-se fara jena de v-ati ascunselea cu Agentia Internationala pentru Energie Atomica, a sporit substantial in ultima vreme. Teama de o bomba iraniana s-a amplificat cu atat mai mult cu cat indoielile privind responsabilitatea regimului iranian au atins cote fara precedent, dupa incendiarele declaratii ale presedintelui Ahmadinejad. Seful statului iranian nu s-a multumit sa nege Holocaustul, in speta exterminarea a 6 milioane de evrei europeni, ci a lansat deschis un apel la un nou genocid, cerand distrugerea Israelului.
Iranienii incearca sa extraga capital din aceste temeri si sa intimideze comunitatea internationala. Recursul la Consiliul de Securitate ar lichida un eventual acord cu Rusia, generand o situatie din care nici o parte nu ar mai putea iesi castigatoare, au amenintat saptamani in sir iranienii. Dar cine ii mai crede oare?
Data fiind credibilitatea nula a tagmei clericale care a pus stapanire pe Iran, ideea ca aceasta clica fundamentalista, care sprijina deschis terorismul si cheama la distrugerea statului evreu (de ce nu, pe viitor, si a altor state, bunaoara crestine?) va dispune de o arma atotdistrugatoare e, sau ar trebui sa fie, insuportabila pentru lumea civilizata. Aceasta idee e de natura sa dea oricarui om cu scaun la cap frisoane fara alt leac decat indepartarea de la putere a molahilor. Fiindca intre logica apocaliptica a lui “Paradise now”, a paradisului obtinut pe loc cu orice pret terorist, oricat de sangeros, a islamistilor suniti din Al Qaida si cea mizand pe cartea demnitatii nationale, proprie fundamentalistilor siiti de la Teheran, nu e decat o diferenta de nuanta. O diferenta insignifianta.