Europa si recviem pe muzica de Hamas

De ziua lui Mozart si a eliberarii lagarului de la Auschwitz, la 27 ianuarie, în Europa predomina bemolul. De vina pentru deprimarea care a pus stapanire pe vechiul continent pare sa fie Hamas. In fapt, raspunderea ii revine in buna parte chiar Uniunii Europene.

“Un cutremur” s-ar fi petrecut in teritoriile palestiniene: iata cea mai frecventa expresie utilizata in mass-media occidentale ca reactie la victoria electorala a gruparii teroriste Hamas, una care aminteste fatal de succesul democratic al nazistilor, la urne, in 1933. Metafora seismului nu e tocmai fericita, intrucat sugereaza ca succesul extremistilor palestinieni ar fi constituit pasamite o fatalitate, un soi de catastrofa naturala. In realitate, a avut loc un dezastru pe cat de predictibil, pe atat de evitabil.

E clar, desigur, ca succesul politic al unei grupari islamiste belicoase, a carei Carta revendica distrugerea Israelului si care a savarsit nenumarate atentate sinucigase, fiind inclusa pe lista americana si europeana a organizatiilor teroriste, care, in fine, a salutat si imbratisat declaratiile antisemite si negationiste ale presedintelui iranian Ahmadinedjad - declaratii sanctionate cu inchisoarea in Germania - reprezinta inainte de orice un imens pericol si totodata un colosal naufragiu occidental, de vreme ce, pentru Apus, stabilitatea in Orientul Mijlociu e un obiectiv primordial. Infrangerea ratiunii in Tara Sfanta afecteaza indeosebi America si ofensiva ei de democratizare a lumii arabe si islamice, o ofensiva salutara in principiu, doar prost pregatita si precipitat transpusa in teritoriile palestiniene.

Si mai serios zguduita e Uniunea Europeana, principalul finantator si sustinator al palestinienilor. Izbanda repurtata de Hamas pune capat constructiilor chinuite si iluzorii ale Comunitatii Internationale continute in asa-numita “road-map” - Foaia de parcurs spre pace, elaborata de cvartetul international alcatuit din SUA, UE, ONU si Rusia. Scrutinul modifica esential situatia din Orientul Apropiat si Mijlociu si va complica enorm pozitia UE fata de regimul fundamentalist-islamic iranian, care, impreuna cu Damascul si Arabia Saudita, constituie principalul pilon regional de sustinere a teroristilor islamici palestinieni. In fine, criza interna provocata Comunitatii de respingerea franco-olandeza a referendumurilor privind Tratatul Constitutional European risca sa se agraveze si mai mult.

In fata acestui noian de probleme, e limpede ca elaborarea unei strategii capabile sa reduca pagubele aparute va trebui sa tina seama de cauzele dezastrului. In capul analizei s-ar putea plasa constatarea ca Arafat a sfarsit, postmortem, prin a proba justetea calculului sau. Terorismul, pe care Arafat l-a promovat pana la capatul vietii sale, s-a vadit in stare nu doar sa forteze evacuarea asezarilor evreiesti din Gaza si o parte a teritoriului de pe malul apusean al Iordanului, ci si sa obtina victoria in primele alegeri libere derulate vreodata in comunitatile palestiniene.

Respingand generoasa oferta de pace americano-israeliana de acum 6 ani - sustinuta de un premier israelian de stanga, Ehud Barak, care nu-si consultase electoratul inainte de a-l lasa pe Bill Clinton s-o avanseze -, Arafat a declansat cea de-a doua intifada palestiniana. Sangeroasa rascoala - in fapt un razboi de uzura terorist - fusese gandita ca surogat de replica politica la oferta occidentala de pace, considerata de liderul palestinian ca inadmisibila. A o accepta l-ar fi obligat sa se transforme dintr-un glorios si mitizabil sef de oaste intr-un banal om de stat, ori, si mai rau din punctul sau de vedere, intr-un simplu administrator. Prin urmare, a devenit subit caduc planul (sustinut de Clinton si Barak) care ar fi dus in esenta la crearea a doua state in Tara Sfanta, si anume in teritoriile ocupate de evrei, pe de o parte, si de arabi, pe de alta, inainte de Razboiul de 6 zile, din iunie 67. Atunci, Europa a optat pentru ignorarea tradarii de catre liderul OEP a angajamentelor pe care si le asumase in temeiul acordurilor israeliano-palestiniene de la Oslo. E evident, azi, ca Arafat a sfidat atunci atat statul evreu, cat si America, bazandu-se pe un amplu sprijin international, din care - fapt eminamente grav - n-a lipsit ajutorul european, deopotriva financiar, politic si moral. Aceasta sustinere a continuat si a sporit in mod aiuritor, chiar si dupa ce-a devenit evident ca liderul palestinian nu are de gand sa puna capat terorismului.

E in context mai putin semnificativ faptul ca Arafat a condus autoritar gruparea Fatah - organizatia principala, in esenta laicista, a OEP -, iar terorismul palestinian s-a impus politic, dupa moartea sa, prin intermediul unei formatiuni islamiste.

Europa apuseana si extremismul antiisraelian

Cu atat mai importanta e, in schimb, evaluarea situatiei din perspectiva istorica si, in speta, din unghiul escaladarii masive a antisemitismului european care a coincis cu revolta palestiniana in primii 5 ani ai acestui secol. Se constata astfel ca, prin mare parte din clasa ei politica si tendentiozitatea unei dominante parti proarabe si propalestiniene a mass-media vest-europene, Apusul continentului s-a folosit de intifada pentru a intoarce moral foaia si a incrimina statul evreu. In repetate randuri li s-a reprosat in Europa israelienilor - iar acuzatorilor li s-au raliat si intelectuali evrei tinzand catre extrema stanga, precum Harold Pinter, Noam Chomsky sau Tony Judt - ca fermitatea ripostei Ierusalimului la atentatele teroriste palestiniene ar demonstra ca Israelul si-ar fi insusit lectiile invatate de la nazisti; ca ar manifesta rasism si ultranationalism si ar aplica metode SS-iste; pe scurt, ca statul evreu creat in Tara Sfanta ar fi o copie a celui de-al Treilea Reich. Prin rasturnarea spectaculoasa a termenului utilizat candva de Ronald Reagan la adresa comunismului sovietic, Israelul s-a vazut confruntat cu progresiva sa delegitimare nu doar in lumea arabo-musulmana, ci si in Europa liberala, ca si cum ar fi devenit realmente un imperiu al raului sau “micul Satan” invocat de fundamentalistii iranieni.

Jalonand istoria ultimilor ani, Emanuele Ottolenghi, de la Universitatea Oxford, releva recent in ziarul german Die Welt substratul ideologic al acestui proces, ilustrat de o discutie purtata in 2002 de autori europeni de prestigiu, in paginile ziarului londonez The Independent. Ottolenghi releva pe buna dreptate caracterul straniu al intensei obsesii cu care elita politica si mediatica europeana s-a concentrat asupra unui conflict, la scara globala minor, precum cel israeliano-palestinian. Indaratul acestei catusi de putin logice preocupari persistente se ascunde, potrivit lui, antisemitismul.

Caracterul antisemit al furiei antisioniste bantuind in Europa ultimilor ani e lesne de probat. Nu pentru ca au manifestat-o in egala masura extremele de stanga si de dreapta si imigratia musulmana din vestul continentului, precum si - la nivel retoric - o buna parte a mainstream-ului liberal, pretinzand ca pozitia sa critica ar viza chipurile doar politicile guvernului de la Ierusalim, nu si statul israelian in sine. Ci pentru ca in acuzele acestui segment european s-au amestecat frecvent reiterate osandiri, in genere fara drept de apel, chiar si ale masurilor antiteroriste pasive, de felul edificarii unei bariere protectoare, adoptate de israelieni in urma valului fara precedent de atentate sinucigase - arma araba care avea sa-si etaleze funesta eficacitate “asimetrica” in afara Tarii Sfinte dupa 11 septembrie 2001. Echivaland cu refuzul de a recunoaste Israelului dreptul firesc la autoaparare, recunoscut fara fasoane oricarei alte natiuni, aceste condamnari repetate au negat in fapt dreptul statului evreu de a exista.

Cum se explica insa aderarea, fie si nemarturisita, a unei mari parti a Europei Apusene la acest tip de extremism antiisraelian si antisemit, tipic in epoca postbelica lumii arabe si islamice? Pe de o parte, Europa s-a lasat mesmerizata de retorica pacifista si limbajul duplicitar adoptate pentru uz occidental de Autoritatea Palestiniana in frunte cu Arafat si perpetuate de succesorii sai de la Ramallah. Pe de alta insa, hipnoza nu s-a produs impotriva vointei pacientului.

Divortul de realitate

Radacinile acestei deraieri trebuie cautate in relativismul cultural si moral postmodern, care s-a instapanit in lumea intelectuala a Europei postbelice. Aceasta ideologie, potrivit careia n-ar exista adevaruri si temeiuri universale, a devenit preeminenta in mai tot vestul continentului desi, asa cum remarca Sergio Benvenuto in editia româneasca a revistei Lettre Internationale, din toamna lui 2005, mai nimeni nu si-o asuma explicit. Relativismul s-a dovedit totusi extrem de tentant. El le-a oferit vest-europenilor sansa de a-si bagateliza mai intai complicitatea proprie la crimele naziste, apoi pasivitatea fata de cele comuniste, judecate si unele, si altele in termenii unor simple accidente de parcurs. Ambele catastrofe totalitare au fost supuse cu mai mult sau mai putin succes unei incercari de refulare si escamotare sub sentimentul propriei superioritati, alimentat de impresia falsa ca Europa postbelica si-ar fi depasit pe vecie inepta ispita nationalist-rasista si si-ar fi asumat un mod de a fi generator de pace perpetua, bun de export. Brusc, in baza prezumtivului lor nationalism caduc, a aderentei la ceea ce Europa liberala percepe drept fundamentalism religios si a unei imaginare iloialitati fata de europeni, israelienii, ba chiar si evreii care nu s-au raliat antisionismului generalizat au putut fi convenabil retransformati din victime in opresori, prefacere de natura sa promoveze o ipotetica disculpare a Germaniei si a Europei.

Neta despartire de realitate, insotind inerent acest psihotic proces vest-european de autodisculpare sublimata prin inventarea unei noi vinovatii colective - a israelienilor fata de palestinieni -, de natura sa implice justificarea postfestum a persecutiilor antievreiesti, a fost just sesizata de palestinieni. Arafat a profitat din plin de ea. Liderul palestinian a facut, de altfel, nu o data aluzii la sprijinul european de care s-a bucurat incepand din anii ‘70 si in special dupa declansarea intifadei.

Tocmai in acest divort de realitate, precum si in moda islamista, consecutiva esecului global al miscarilor totalitare de stanga, prosovietice, care a urmat razboiului ruso-afgan si prabusirii Uniunii Sovietice - sponsorul primordial al “socialistilor” arabi de factura lui Arafat -, trebuie cautata, asadar, una din sursele principale ale mareei care a propulsat la carma palestinienilor o grupare islamica fanatica si terorista.

S-a tot afirmat ca victoria gruparii Hamas s-ar fi datorat unui vot de protest impotriva coruptiei autoritatii autonome palestiniene conduse de anemicul urmas al lui Arafat, Mahmud Abbas, coruptie care ar fi dus la implozia organizatiei Fatah. Nimic mai fals. Coruptia a constituit marca tuturor regimurilor arabe si islamice. Coruptia in sine n-a demolat inca nici un regim in aceasta parte a lumii. Realitatea e cu totul alta. Superficiala si, ca atare, neadecvata e si conceptia, potrivit careia demolarea - pe o perioada imprevizibila - a sperantelor puse intr-o virtuala democratizare palestiniana s-ar datora prioritar relei pregatiri tactice a strategiei americane de inlocuire a tiraniilor din Orientului Mijlociu. E adevarat ca scrutinul palestinian demonstreaza, o data in plus, ca alegerile libere constituie conditia necesara, nu si esenta unui proces democratic. Decisive s-au dovedit insa mai degraba presiunile occidentale, cu precadere europene, exercitate asupra statului evreu - care, spre a contracara posibila sa izolare, s-a vazut nevoit sa treaca la concesii unilaterale, de felul evacuarii fasiei Gaza. Ceea ce n-avea cum sa nu-i incurajeze pe palestinieni sa creada in capacitatea terorismului de a le pune in brate intreaga Tara Sfanta. In fine, a jucat un rol considerabil si impresia de slabiciune cronica furnizata de europeni pe marginea dialogului lor pe cat de indelungat, pe atat de futil cu Teheranul asupra ambitiilor nucleare militare ale iranienilor. A crede, in aceste conditii, ca sub presiunea exercitiului guvernamental, Hamas se va converti la pragmatism - un nou alibi european in pregatire - e ca si cum i-ai cere rechinului sa devina brusc vegetarian, tigrului sa renunte la dungi si leopardului la pete. Ca stanga europeana a si inceput sa faca presiuni, revendicand deschiderea bazarului si a unui comert politic cu Hamas e un semn de foarte rau augur.

In fond, Hamas n-a facut decat sa adune recolta acestor politici eronate si sa culeaga fructele maniei, concretizate in extremista propaganda antiisraeliana care, sprijinita indirect si in esenta inconstient, daca nu involuntar, de catre guvernele europene, a bombardat fara incetare societatea palestiniana de-a lungul multor decenii.

Ramane ca UE sa extraga concluziile necesare si sa-si revizuiasca din temelii politica fata de palestinieni si iranieni, in special, si fata de Orientul Apropiat si Mijlociu in general. Stringenta e o revizuire de ansamblu a fundamentelor ideologice pe care s-a intemeiat, inclusiv in Europa, tentativa de delegitimare a statului evreu si constientizarea pericolului acceptarii unei ofensive antiisraeliene, care, in esenta e debutul unei agresiuni generalizate impotriva lumii libere. Imperioasa va fi, pe langa rectificarea si concertarea transatlantica a diplomatiei in zona, adoptarea de catre Europa a unui discurs clar si univoc si a unui curs ferm, care sa includa izolarea Hamas si utilizarea tuturor parghiilor financiare, politice si militare apte sa-i convinga pe islamisti sa renunte la terorism, sa recunoasca dreptul Israelului la existenta si sa accepte o evolutie regionala pasnica. Altfel, vom uita ca mai exista si game majore si vom asculta in continuare mai ales recviemuri.

(Subtitlurile apartin redactiei)