De același autor
Pierre Hassner, nascut în 1933, filosof, discipol al lui Raymon Aron, este unul dintre specialistii cei mai respectati în materie de relatii internationale. Profesor si cercetator emerit la Sciences Po, a predat în Italia, Statele Unite si Canada. Ultimele lui lucrari se ocupa de conflictele care au urmat Razboiului Rece.
Secolul XXI nu va fi "noul secol american" la care visau neoconservatorii la sfarsitul anilor ‘90. Sa fie, în cazul acesta, "secolul antiamerican" despre care vorbeste autorul bulgar (si proamerican) Ivan Karstev? Sa-i dam dreptate lui Karstev atunci cand proclama sfarsitul unei iluzii, aceea a "secolului libertatii"?
Sa întelegem ca soarta secolului este pecetluita? Da, daca prin asta vrem sa spunem ca lumea nu se va mai întoarce la un sistem "unipolar" în care hegemonia americana sau occidentala, în termeni de putere sau de legitimitate, ar fi acceptata de restul lumii. Nu, daca asta înseamna ca cele doua amenintari crescande - a tiraniei si a anarhiei - ar fi, împreuna sau separat, menite sa domine secolul, ca nici Statele Unite si nici aliatii lor europeni nu ar mai avea, împreuna sau separat, niciun atu de pus pe masa si nu ar mai putea exercita o influenta importanta - si poate hotaratoare - pentru supravietuirea planetei si a civilizatiei sale.
Ceea ce ne propunem sa examinam în articolul de fata este: în ce mod putem sa ne aparam interesele si principiile, cum putem sa actionam în favoarea pacii si a libertatii într-o lume pe care nu o mai dominam, în care pozitia noastra va fi tot mai decalata fata de centru si în care legitimitatea noastra, ca judecatori sau educatori pentru restul omenirii, este tot mai contestata?
Un început de raspuns cere o evaluare a schimbarilor revolutionare petrecute în ultimii trei sau patru ani. Dupa parerea mea, între 2003 si 2006 se situeaza al treilea act al unei drame care a început cu prabusirea Uniunii Sovietice, a continuat cu atentatul de la 11 septembrie 2001, urmat de navala terorismului globalizat în prim-planul scenei mondiale si care cunoaste o noua faza pe planul raporturilor de forta între puteri, prin umilirea Statelor Unite în Irak si prin pierderea generala de putere si prestigiu a acestora; raporturile de forta sunt influentate si prin spectaculoasa emergenta a Indiei si Chinei, ca si prin reafirmarea Rusiei, ca amenintare pentru vecinii sai si ca interlocutor inamical si putin fiabil, dar indispensabil pentru Occident.
Cotitura din 2003-2006
Acest al treilea act nu este mai putin important decat cele doua care l-au precedat. Putem spune chiar ca efectele primului act în care s-a desfasurat evolutia Rusiei spre democratie si s-a afirmat primatul de necontestat al Statelor Unite au trecut deja, într-o mare masura, pe un plan secundar. Cat priveste 11 septembrie, valoarea lui simbolica de anunt al unei catastrofe, posibila pe termen lung prin jonctiunea fanatismului cu tehnica (conform expresiei lui George Bush), nu a pierdut defel din importanta. Politic vorbind, atentatul de la 11 septembrie, chiar daca a ravasit scena internationala, s-a facut remarcat, pe termen scurt, în primul rand prin reactia Statelor Unite si, mai ales, prin reactia lumii la aceasta reactie.
Astazi, situatia se defineste în primul rand prin criza puterii si a influentei americane. Termenii de unipolaritate si de "hiperputere" si-au pierdut mult din acoperirea care, de altfel, a fost întotdeauna partiala. Dar acesti termeni nu sunt înlocuiti nici de concertul multipolar al puterilor, pe modelul concertului european al secolului al XIX-lea, asa cum ar dori scoala realista si traditia gaullista, si nici de domnia institutiilor multilaterale, draga scolii liberale si discursului dominant al diplomatiei franceze din ultimii ani.
Desigur, echilibrele clasice pe planul aliantelor, al raporturilor de putere si al disuasiunii si institutiile internationale functionale mentin un minimum de rationalitate si de moderatie în afacerile internationale, dar efectele lor sunt, în cel mai bun caz, fragmentare si fragile. Mecanismele lor sunt permanent deturnate, blocate sau sufocate de o întreaga încarcatura de pasiuni si de mituri, de profeti înarmati si de discipolii lor fanatizati sau disperati, de structurile fragilizate si de evolutii sociale si culturale necontrolate. Ordinea internationala actuala nu-si merita defel numele: este o ordine fundamental eterogena si contradictorie, atat prin natura si dimensiunile unitatilor componente, cat si prin directia solidaritatilor si conflictelor dintre ele.
Una dintre tendintele dominante pare a fi aceea a unei confruntari, cand frontale, cand difuze, între Vest si Sud, fata de care China si Rusia joaca un rol complex de arbitri si de dreapta cumpana. Pentru Occident, aceste doua state sunt parteneri de neînlocuit si, totodata, concurenti periculosi, iar în unele cazuri, adversari declarati sau potentiali.
În termeni economici, aceste tari, în ciuda unor diferente spectaculoase, pot fi înglobate în ceea ce s-a numit tarile "BRIC" (Brazilia, Rusia, India, China), adica un grup de puteri economice emergente ale caror interese si politici trec dincolo de opozitia Nord-Sud.
O alta tendinta, partial opusa celei dintai, este aceea a diviziunilor religioase, etnice si sociale în chiar interiorul Sudului si, cu deosebire, al arcului de criza centrat pe Orientul Mijlociu. Este posibil ca aceste diviziuni sa dea nastere la noi alinieri interstatale. Statele Unite pot încerca sa le exploateze, asa cum fac în acest moment cu diviziunile dintre siiti si suniti, straduindu-se sa creeze o alianta arabo-israeliana împotriva Iranului. Dar asemenea tentative se izbesc de fragilitatea regimurilor respective, de neîncrederea si ostilitatea celei mai mari parti a populatiilor lor, în proportii diferite, fata de Statele Unite, Israel si Occident în întregul lui si, în acelasi timp, de rivalitatile nationale si de diviziunile lor transversale.
Caracteristica cea mai îngrijoratoare a scenei actuale este, poate, tocmai proliferarea razboaielor civile permanente, intermitente sau virtuale, fie ca sunt religioase, etnice, politice sau economice, care ameninta sa se contopeasca prin extindere sau contaminare si sa antreneze regiuni întregi, ca Asia de Vest, Orientul Mijlociu, Cornul si Marile Lacuri ale Africii. Daca aceasta amenintare se concretizeaza, controlul, reglementarea sau pacificarea din exterior - de catre marile puteri sau de catre organizatiile internationale - s-ar transforma într-o munca pe care numai Hercule, sau mai degraba Sisif, ar putea-o asuma.
Desigur, situatia de care vorbim nu este rodul ultimilor trei sau patru ani. Radacinile ei se afla în tendinte, cum ar fi mondializarea, afirmarea tot mai puternica a Asiei, declinul demografic si totodata psihologic al Europei, revenirea în forta a Rusiei, favorizata de pretul ridicat al energiei si de regimul neofascist al lui Putin.
În general vorbind, tema de baza a dramei constituite de toate aceste evolutii si revolutii politice este coincidenta dintre doua serii de factori, pe de o parte tehnologici, cum ar fi revolutia mijloacelor de comunicare si de distrugere, devenite tot mai accesibile; si, pe de alta parte, sunt factorii sociali si culturali, cum ar fi lupta dialectica dintre mondializare si particularitatile etnice sau nationale si, în ultima instanta, dintre modernizare si traditie, care duce la conflictul fundamentalismelor si la alianta lor obiectiva.
Era oricum inevitabil ca rezultatul sa favorizeze Orientul fata de Occident si gruparile violente sub- sau transnationale în raport cu Statele Unite. In plus, aceste tendinte au fost accelerate si accentuate prin actiunile politice si militare occidentale, în primul rand prin invadarea Irakului, cu falsele ei justificari, cu atrocitatile ei si cu demonstratia de "neputinta a victoriei" pe care Hegel o diagnosticase deja în legatura cu prezenta napoleoniana în Spania si cu efectele limitate si uneori contraproductive ale puterii militare.
Rezultatul este o lume în care vechile ierarhii, chiar daca par sa stea înca în picioare, sunt fundamental puse sub semnul întrebarii. Statele Unite continua sa fie tara cea mai bogata, cea mai plina de resurse în toate acceptiile termenului, tara a carei crestere demografica, exceptionala în randul tarilor dezvoltate, îi demonstreaza vitalitatea, singura care poate interveni în toate punctele globului si ale carei actiuni, pe de alta parte, îsi propun sincer ca obiectiv sa salveze lumea, chiar si atunci cand o pun în primejdie.
Dar iluziile Statelor Unite de atotputernicie si inocenta, în mod paradoxal, combinate cu noul lor sentiment de vulnerabilitate, care le-au împins la reactia de dupa 11 septembrie, sunt puse la grea încercare. Statele Unite sunt confruntate acum cu o lume din care nu se pot retrage, dar pe care nu o pot controla si, dupa cate se pare, nici întelege.
Pentru prietenii din strainatate ai Statelor Unite a devenit extrem de frapanta prapastia dintre concepte, cu ajutorul carora administratia Bush, dar si adversarii ei democrati încearca sa interpreteze noile realitati si conceptele care par evidente, desi cu nuante importante, pentru restul lumii.
Afirmarea noilor puteri care constituie amenintari potentiale nu reprezinta o noutate pentru Statele Unite: ele sunt obisnuite cu astfel de provocari, venite periodic, cand din partea Germaniei, cand a Rusiei, a Japoniei sau a Chinei, provocari carora, pana în prezent, le-au facut fata cu succes în razboaie, ca si în timp de pace.
Perturbante pentru americani au devenit complexitatea si ambiguitatea relatiilor lor cu aceste noi puteri, imposibilitatea de a le eticheta definitiv drept prieteni, dusmani sau concurenti. Si mai surprinzator înca pentru ei este puterea unui numar mare de mici state, inclusiv din sfera lor de influenta latino-americana, capabile sa le sfideze: fara a-i mai pune la socoteala pe Castro, pe Chavez sau pe Morales, e de-ajuns sa ne amintim ca Statele Unite nu au putut convinge Mexicul si Chile sa voteze în favoarea rezolutiei lor antiirakiene din 2003. Sa adaugam la acest tablou sumbru ostilitatea difuza a unor grupuri si mase ale caror resentimente si opozitie li se par americanilor de-a dreptul misterioase si care le contesta principalul atu - perceptia pozitiva pe care au avut-o întotdeauna asupra tarii lor si a rolului ei în lume.
Principala dificultate este ca aceasta lume devine mai eterogena în termeni de perceptii si de reactii patimase (sub influenta resentimentului si a dimensiunii religioase) si în acelasi timp mai putin inegala în termeni de putere (datorita noii eficacitati a "armelor celor slabi" si noii dificultati pentru cei puternici de a-si exploata avantajele materiale).
Pentru a începe sa întelegem aceasta dificultate, am avea nevoie nu numai, cum spune Thomas Schelling, de "o teorie a antagonismului incomplet si a partenariatului imperfect”, ci si de o teorie a inegalitatii incomplete (dat fiind ca cel mai puternic nu este niciodata destul de puternic pentru a se impune total si a se proteja de orice riposta) si a reciprocitatii imperfecte (de vreme ce egoismele si opresiunile continua sa existe si chiar sa se agraveze pe alocuri, desi într-un mod mai complex si mai deghizat). În lumea în care traim, forta si diplomatia, ca si institutiile internationale sau retorica ideologica trebuie sa se bata în permanenta pentru a gasi cea mai buna formula de diferentiere si de coerenta.
Razboiul transformat
Suntem martorii a ceea ce s-ar putea numi "o contrarevolutie a problemelor militare". Terorismul, ca si constatarea ca o victorie militara spectaculoasa obtinuta în cateva zile nu rezolva nimic au aratat limitele unei superioritati tehnice ce ar fi trebuit sa obtina un maximum de rezultate cu un cost minim de pierderi omenesti si pagube colaterale. Raspunsul previzibil al adversarului mai putin avansat tehnic si mai putin sofisticat este razboiul asimetric. Un razboi care refuza noile reguli ale jocului: el cauta escaladarea conflictelor si urmareste tocmai ceea ce puterea dominanta voia sa apere prin încercarea de a îmblanzi sau de a civiliza razboiul: propriile-i populatii si posesii. La fel de logica în felul ei, strategia celor slabi urmareste sa-l oblige pe cel puternic sa-si încalce propriile principii (reale sau pretins reale) si propriile intentii, primejduindu-si deliberat propriile populatii, prin practica scuturilor umane sau prin provocarea unei represiuni nediscriminate.
Dincolo de aceasta strategie "rationala" din punctul de vedere al raporturilor de forte, comportamentul respectiv este favorizat de un sir de credinte sau de valori, care refuza distinctia între combatanti si civili sau între populatiile nevinovate si dusmanii care trebuie distrusi, bucurandu-se de numarul de victime provocate în societatile declarate dusmane sau chiar în randul propriilor teroristi sau al celor pe care vor sa-i apere, daca acestia venereaza sinuciderea si martiriul.
Democratiile liberale se afla în fata clasicei dileme: sa adopte metodele dusmanului în numele eficacitatii si, deci, sa rivalizeze cu el, daca nu în exaltarea sinucigasa, cel putin în brutalitate si dispret pentru viata, sau sa se bata cu mainile legate. Dilema si mai greu de rezolvat, daca se ia în consideratie un element esential si relativ nou: factorul decisiv nu este atat puterea respectiva a celor doi adversari, cat al treilea termen, si anume, popoarele care sunt în acelasi timp victimele, miza si arbitrii confruntarii.
Asa cum subliniaza generalul Sir Rupert Smith într-o carte fundamentala (Utilitatea fortei: Arta razboiului în lumea moderna), conflictele si confruntarile care înlocuiesc "razboaiele industriale interstatale" si pe care le numeste "razboaie în mijlocul popoarelor" sunt purtate nu atat pentru a distruge un dusman, pentru a ocupa un teritoriu sau pentru a pune mana pe resurse, cat pentru a influenta vointa si fidelitatea popoarelor respective. Este vizat aici poporul tarii în care se poarta lupta, dar si opinia publica din metropola (în cazul unei forte expeditionare), din regiune si din lumea întreaga.
Revolutia comunicatiilor, deloc mai putin importanta decat aceea a problemelor militare, transmite aproape instantaneu în cele mai îndepartate colturi ale lumii si în societatile de origine ale responsabililor torturile de la Abu-Graib sau victimele civile ale organizatiei Al-Qaida, prin fotografii numerice si televiziune. Aceasta dimensiune socio-politica face inoperante calculele diplomatico-militare à la Kissinger, în cazul Irakului.
Mai grav este ca rezultatul decisiv nu decurge din efectele initiale ale bombardamentelor sau ale invaziei, ci din evolutia pe termen lung a tarii vizate si din consecintele internationale generale. Experienta pare sa arate ca o retragere prematura duce la dezastru, chiar dupa o prima faza triumfala. Dar interventia prin democratii, atunci cand nu urmareste sa implanteze un imperiu permanent, nu este oare sortita esecului? Democratiile par sa faca prea putin într-un timp prea scurt pentru a fi eficace si prea mult într-o perioada prea lunga, pentru ca actiunea lor continua sa fie acceptata de popoarele pe care le elibereaza sau pretind ca le protejeaza sau chiar de catre propriile lor opinii publice.
Problema fundamentala a recurgerii la forta este fragilitatea legitimitatii sale. Diferitele dimensiuni ale actiunii militare îsi pot dauna reciproc: "A cauta si a distruge" si "a castiga mintile si inimile" poate fi deopotriva necesar, dar greu de pus în practica în acelasi timp, în aceleasi locuri si de catre aceiasi soldati.
Arta de a utiliza forta a devenit mai politica decat niciodata: este o împletire, în proportii adaptate fiecarui caz, între abordari diferite si potential contradictorii, si o luare în calcul a reactiilor provocate, uneori greu de stapanit.
Dileme nucleare
Nicaieri aceste complexitati si contradictii nu sunt mai vizibile si mai periculoase decat în cazul armelor nucleare. Problema poate fi rezumata în patru puncte:
1. Proliferarea nucleara devine din ce în ce mai periculoasa din ratiuni tehnice, politice si, totodata, culturale. Armele nucleare sunt mai usor de achizitionat, iar utilizarea lor tot mai posibila, deoarece riscul de a ajunge pe mainile unor fanatici care accepta sau chiar aspira la sinucidere este mai putin neglijabil.
2. Ea poate fi, în cel mai bun caz, încetinita si atenuata în latura ei catastrofica.
3. Ordinea nucleara, asa cum este institutionalizata prin Tratatul de neproliferare, si-a pierdut legitimitatea si credibilitatea pentru lumea neoccidentala.
4. Actiuni militare preventive împotriva proliferatorilor potentiali ar fi extrem de periculoase. Ele ar avea mult mai multe sanse de a duce la consecinte catastrofice, în special pentru cei care le-ar da curs, decat de a opri proliferarea.
Primele doua puncte se bucura de un larg consens, în timp ce ultimele doua dau nastere la controverse. Putem concepe situatii extreme cu totul exceptionale, în care un atac declansat de o amenintare mortala imediata si aproape certa este inevitabil; dar, aproape întotdeauna, schimbarile survenite în echilibrul puterilor si în natura puterii însasi pretind o strategie mult mai rabdatoare, prudenta, diferentiata si, mai ales, indirecta. Solutia sau macar atenuarea conflictelor politice regionale este componenta cea mai importanta. Ele ar putea fi urmate de masuri de încredere si de zone denuclearizate si, in felul acesta, s-ar putea ajunge la o noua ordine nucleara, bazata pe reciprocitate, si la masuri valabile pentru toti cei care incearca sa înlocuiasca o ierarhie invechita in randul celor care au si cei care nu au arma nucleara. Dar, pana atunci, o protectie sporita a statelor amenintate de noii veniti nucleari ar trebui sa mearga mana în mana cu o politica de influentare indirecta, care sa-i încurajeze pe moderatii din interiorul acelor state care, asemenea Iranului, constituie o amenintare.
Întortocheatele cai ale democratiei
Necesitatea unei strategii complexe si indirecte devine stringenta în lupta pentru democratie si libertate, într-o lume inegal economica, diversa cultural si, mai cu seama, devorata de frustrari si resentimente, de temeri si de suspiciuni. Nimic nu este mai contraproductiv, daca vrei sa influentezi orientarea unei tari straine, decat sa proclami ca vrei sa-i schimbi regimul sau sa anunti, asa cum au facut neoconservatorii americani, ca te lansezi într-un al patrulea razboi mondial ideologic care sa transforme toate regimurile în democratii.
Venind din partea natiunii celei mai mandre de institutiile sale si celei mai preocupate de suveranitatea ei sau de la fosti colonizatori ale caror cuceriri au fost justificate de "misiunea lor civilizatoare", pretentia de a dicta ordinea interna unor tari straine tradeaza o aroganta imperiala si totodata naiva.
Desigur, ideea este în primul rand de a sustine miscarile democratice reprimate si de a raspunde aspiratiilor reale ale popoarelor la libertate si prosperitate. Si este incontestabil ca aceste doua obiective nu se pot lipsi de democratie si de piata libera. Dar este posibil ca popoarele sa fie atasate tot atat de mult de libertate, cat si de traditie sau de comunitate, mai cu seama cand acestea sunt sanctificate de religie. Democratia este asociata modernitatii, cu toate consecintele ei sociale si culturale, iar modernitatea este perceputa de multi ca o influenta corupatoare, daca nu ca un complot împotriva societatii, a moravurilor sau a religiei lor.
O alta forta de opozitie este nationalismul sau rezistenta la ocupatia si la influenta straina ca atare. Oricat de binevoitoare si de provizorie, tentativa de "a construi natiuni" de sus în jos sau din exterior nu poate scapa suspiciunii de neocolonialism. Rezistenta traditionalista sau nationalista poate capata ea însasi un caracter ofensiv, acela al unui fundamentalism global care cauta sa distruga o lume corupta, înlocuind-o cu o domnie a adevaratilor credinciosi. Si astfel, modernizarea poate duce la reafirmarea agresiva a culturilor traditionale, iar apoi, pe cale de consecinta, la razboi civil sau la genocid. În aceste conditii, interventia puterilor occidentale împotriva inumanului poate deveni eminamente binevenita si moral imperativa. Numai ca un alt element al contextului international o poate îngreuna, avand în vedere ca, din Uzbekistan si pana în Zimbabwe si din Serbia pana în Sudan, Rusia si China pot bloca eforturile occidentalilor, prin sprijinul acordat guvernelor opresive, în schimbul unor avantaje economice si strategice.
Spre deosebire de epoca optimista a anilor 1990, puterile occidentale trebuie sa purceada la negocieri dificile si la targuieli neplacute cu niste rivali a caror aprobare sau abtinere sunt cruciale, mai ales în cadrul ONU. Ele sunt tentate sa cumpere sprijinul lui Putin împotriva politicii nucleare iraniene, abtinandu-se în chestiunile privitoare la Ucraina, Georgia sau Kosovo, fara a mai vorbi de drepturile omului în Rusia. Opozitia fata de "statele paria" sau influentarea evolutiei lor interne devine astfel un element de negociere globala, permanenta, în decursul careia normele juridice si principiile etice risca sa devina obiectul unor targuieli implicite sau explicite, în aceeasi masura cu bazele militare sau accesul la resursele economice. La randul lor, aceste targuieli se bazeaza pe o serie de supozitii privind un viitor partial imprevizibil.
Faza actuala, a unei lumi din care occidentalii nu se pot retrage, dar din care nici nu pot exclude sau izola alte tari, sta sub semnul acestei treimi a influentarii sau a presiunii directe, a targuielii indirecte si a unei navigari atente la curentele psihologice culturale si sociale. Numai reciprocitatea, chiar si imperfecta, si interpenetrarea, fie si partiala, între natiuni si culturi poate avea o sansa de a izola adversarii tolerantei în interiorul fiecareia dintre ele si de a încuraja solidaritatile transnationale care, în acest moment, cand asistam la triumful nationalismelor identitare, sunt cea mai solida sansa a omenirii.
Traducere si adaptare dupa Le Monde
(2 octombrie 2007) de Luminita Braileanu
