De același autor
În cele din urmă, vom avea inevitabil comisarul pe care îl merităm, şi nu cel pe care îl proiectăm la modul ideal.
În 2007, România nu a avut o strategie bine conturată încă înainte de aderare referitor la ce fel de portofoliu ar dori să aibă în cadrul Comisiei Europene. Rezultatul a fost cel ştiut: s-a inventat ad hoc un portofoliu. România nu a avut prea multe comentarii la propunerea de alocare a domeniului multilingvism venită de la Bruxelles şi a acceptat această propunere imediat după ce a fost făcută. Un bilanţ al felului în care Leonard Orban a gestionat acest domeniu este dificil de făcut, din cauza mandatului prea scurt avut la dispoziţie. Portofoliul acordat României a fost creat prin detaşarea părţii de multilingvism de la comisarul responsabil pentru Educaţie şi Cultură, slovacul Jan Figel.
A fost mai degrabă o sancţiune implicită la adresa Slovaciei, în momentul ajungerii la putere în funcţia de prim-ministru a lui Robert Fico, considerat la Bruxelles ca fiind exponentul unui partid prea naţionalist pentru a fi în acord cu standardele democratice ale UE, dar prea puţin extremist pentru a justifica tentativa de aplicare a unor sancţiuni, ca în cazul ascensiunii la putere în Austria, în 2000, a partidului condus de Jörg Haider. Pentru cine se îndoieşte de faptul că sancţiunea acordată Slovaciei s-a trasformat în premiu de consolare pentru România, recomand lectura mai multor discursuri oficiale ale lui Jan Figel, niciodată contrazise de vreun oficial al Comisiei.
Pentru a vedea care vor fi mecanismele ce vor duce la desemnarea unui comisar din partea României şi a portofoliului pe care acesta îl va ocupa, este interesant de văzut cum a ajuns Leonard Orban să fie propus în 2007. Nu a fost posibil la acel moment să fie înaintată o propunere care să aibă în vedere un om politic, în aşa fel încât s-a ajuns să se acorde un cec în alb birocraţilor care au condus negocierile de aderare la UE. Dacă examinăm dinamica din ultimii ani a Comisiei, se poate observa cu uşurinţă că cei mai influenţi şi respectaţi membri au fost cei care au provenit din clasa politică în statele de origine şi care, de altfel, s-au şi întors cu succes în viaţa politică.
Dacă România va dori să conteze la nivelul Comisiei, va trebui să aibă în vedere nu un birocrat, ci un politician. Din păcate însă, partidele care formează coaliţia de guvernare nu au înţeles lecţia anului 2007 şi au agreat să susţină un alt birocrat, pentru un ipotetic portofoliu al Agriculturii, pe care celelalte state membre ar fi dispuse să îl aloce României. Cum primul partid care a cvasiformalizat această propunere a fost PD-L, este foarte posibil ca sprijinul PSD pentru Dacian Cioloş să nu fie altceva decât un joc de imagine, care se traduce în a accepta o propunere despre care se ştie că nu va avea şanse. Propunerile de birocraţi în funcţii de comisar au şanse de succes doar atunci când este vorba de portofolii mai puţin importante decât cel al Agriculturii.
Situaţia de acum nu este cu mult diferită de cea din 2007: birocraţia doreşte a da soluţii speculând lipsa de viziune a politicienilor. Cum să nu fie susţinut Dacian Cioloş de toţi cei care pretind că reprezintă eficient interesele României în relaţia cu UE din poziţii tehnice, când aceştia cred că, la rândul lor, vor putea specula la un moment dat lipsa de personal calificat în afaceri europene a partidelor, pentru a obţine poziţii importante în ierarhia europeană?
S-a crezut şi se mai crede încă faptul că România a primit sprijinul Franţei pentru Dacian Cioloş, ca acesta să ocupe portofoliul de comisar al Agriculturii. Germania nu va accepta în nicio ipoteză o asemenea propunere: aceasta reprezintă, de fapt, una dintre cheile de lectură a poziţiei Bundestag-ului faţă de lipsa de reforme în domeniul justiţiei în România. Nu justiţia din România a fost obiectul dezbaterilor din Bundestag, ci portofoliul de comisar pe care îl va ocupa România. De asemenea, amânarea raportului pe justiţie în cazul României până după alegerile legislative din Bulgaria este doar o scuză elegantă la Bruxelles pentru a afirma implicit că, atâta vreme cât România se amăgeşte singură în privinţa şanselor de a desemna comisarul pe Agricultură şi prezintă intenţiile sale drept certitudini, nu va afla cât de coruptă este.
Dacă se elimină ipoteza comisarului român competent pe agricultură şi agreat de statele membre ale UE, apar două întrebări: ce portofoliu de comisar va primi în cele din urmă România şi ce ar putea cere chiar şi acum, în al doisprezecelea ceas? Există în acest moment puţine certitudini şi foarte multe speculaţii. O certitudine (deşi nici aceasta pe deplin confirmată oficial) este aceea că negocierea între statele membre nu va privi doar funcţiile de comisar, ci şi pe cele de conducere din Parlamentul European, precum şi eşalonul doi din interiorul Comisiei. Din acest motiv, funcţiile obţinute de Adrian Severin şi Jan Marinescu în PE ar trebui să îngrijoreze: într-o negociere „la pachet“, funcţii mai importante în PE înseamnă deja şanse mai mici pentru obţinerea unei poziţii importante în Comisie.
Un indiciu important legat de conturarea profilului funcţiei pe care România o va ocupa în cadrul Comisiei este dat de lectura discuţiilor între România şi Franţa pe subiectul susţinerii candidaturii lui Dacian Cioloş, coroborată cu poziţiile comune franco-germane. Potrivit unei relatări de la întâlnirea între preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi cancelarul german, Angela Merkel, din data de 11 iunie, AFP informează că actualul ministru francez al Agriculturii şi Pescuitului, Michel Barnier, se află în fruntea candidaţilor francezi la postul de comisar european, după cum a confirmat preşedintele Sarkozy la sfârşitul reuniunii de la Palatul Elysée.
Cap de listă al UMP în regiunea pariziană şi coordonator naţional al campaniei UMP, care a câştigat duminică alegerile europarlamentare, Michel Barnier a fost ales în PE.
De câteva luni, ministrul francez al Agriculturii şi Pescuitului nu-şi ascunde interesul pentru Comisia Europeană, unde a ocupat, între 1999 şi 2004, postul de comisar pentru politică regională şi reforma instituţiilor. Întrebat în legătură cu intenţiile Franţei în noul Executiv comunitar, Nicolas Sarkozy a răspuns că, în privinţa posturilor, „Germania şi Franţa din principiu sunt de acord“. „Noi vom susţine opţiunile Germaniei, iar Germania va susţine opţiunile Franţei în ceea ce priveşte persoanele“, a mai spus Sarkozy. „Deciziile vor fi luate mai întâi în materie de portofolii şi apoi în ceea ce priveşte persoanele. Franţa şi Germania vor coopera strâns în domeniu“, a adăugat Angela Merkel.
Este deci oficial: Germania va susţine Franţa pentru ca Barnier să fie desemnat comisar, iar Franţa va susţine Germania pentru a ocupa portofoliul care consideră că i se cuvine. Având în vedere experienţa sa în domeniu, este greu de crezut că Michel Barnier nu va dori să exercite la nivel european funcţia pe care a ocupat-o recent în Franţa. Pe de altă parte, Barnier este şi autorul unui cunoscut raport din 2006, când ocupa poziţia de ministru de Externe, prin care propunea crearea unei forţe civile europene care să reacţioneze în caz de dezastre naturale şi milita pentru îmbunătăţirea mecanismelor de colaborare între statele membre pentru situaţii de urgenţă. Din informaţiile care se vehiculează la Bruxelles, în ultima vreme, se confirmă ceea ce se poate deja intui coroborând toate datele certe pe care le avem până în acest moment: Franţa şi Germania sunt de acord să ofere României un post nou creat de comisar european, care urmează a se ocupa, cu prevenirea şi combaterea dezastrelor naturale şi pentru armonizarea intervenţiilor în situaţii de urgenţă.
Barnier personal va susţine crearea acestui portofoliu, după ce se va asigura de sprijin total din partea statelor membre pentru a fi comisar pe Agricultură, fiind, desigur, cea mai autorizată voce pentru a vorbi despre importanţa domeniului. La fel ca şi în 2007, se va spune mai mult ca sigur că se creează în cadrul Comisiei un post cu atribuţii importante etc.
Cu alte cuvinte, din cauză că diplomaţia de la Bucureşti s-a amăgit multă vreme cu ideea comisarului român pe Agricultură, urmează să ni se încredinţeze sarcina revoluţionară de a verifica dacă furtunul pompierilor români are aceeaşi lungime cu cel al pompierilor bulgari etc.
Ce ar fi putut şi ce mai poate încă cere România pentru portofoliul de comisar? Există un domeniu pentru care niciun stat membru dintre cele care au mai multă influenţă în luarea deciziilor nu şi-a manifestat interesul într-un mod definitiv: cel al Extinderii. De ce nu a fost fixat ca obiectiv solicitarea acestei poziţii, care ar transforma România într-un actor european care nu ar putea fi neglijat în Balcani, la Chişinău sau la Ankara? Explicaţia poate fi una extrem de banală: birocraţia nu poate gestiona un asemenea post, în care se cere nu numai competenţă profesională şi sprijin politic solid din partea celorlalte state membre, ci şi puţină imaginaţie, în contextul în care viziunile asupra extinderii UE tind a fi mai divergente decât oricând. Politica de Vecinătate şi Parteneriatul Estic nu au fost la origini simple metode de gestiune birocratică a relaţiilor cu ţările din afara spaţiului comunitar, ci mai ales rodul unei gândiri creative, de care, din păcate, diplomaţia românească încă mai duce lipsă. În cele din urmă, vom avea inevitabil comisarul pe care îl merităm, şi nu cel pe care îl proiectăm la modul ideal. //
