De ce ne temem de gazele de șist?

Un sistem de partide decredibilizat, o echipă guvernamentală care și-a schimbat radical poziția în chestiunea gazelor de șist și, în general, lipsa unui centru de autoritate politică respectabilă au șubrezit grav încrederea că proiectele de exploatare a resurselor naturale pot fi făcute în interes public.

Opoziția împotriva „gazelor de șist“ a atins cote paroxistice în România ulti­me­lor zile. Protestatarii urbani ai Pieței Uni­versității, mobilizați împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană, s-au ală­turat manifestării vehe­men­te a sătenilor din câ­teva co­mune vasluiene con­tra ope­rațiunilor de ex­plorare pe care compania Che­vron ur­ma să le în­ceapă.

Exaltarea protestelor este frapantă în condițiile în ca­re în țara noastră nici mă­car nu este cunoscută pre­zența resurselor de gaze de șist. Dez­ba­te­rea românească pe acest subiect e suspect de săracă în informații de calitate știin­țifică; în schimb, este alimentată copios cu imagini emoționale dintr-un film ame­rican opus industriei gazelor de șist. E la mijloc și o evidentă campanie de mani­pu­lare și propagandă, purtată de unele pseu­doteleviziuni de știri – în fapt, simple pres­tatoare de servicii comerciale media.

Pentru a înțelege mizele acestei campanii sunt utile câteva ex­plicații. Gazele de șist sunt iden­tice în compoziția chimică (în principal, metan) cu gazele „con­venționale“, pe care le ardem la ara­gaz. Ele sunt însă extrase prin tehnologii noi din zăcăminte impermeabile situate la mare adâncime (4.000 m). În anii 1990, în SUA a fost descoperită formula teh­no­logică prin care straturi adânci de argile gazeifere au devenit exploatabile co­mercial – o combinație între tehnologii deja cunoscute: fracturarea hidraulică, uti­lizată de decenii inclusiv în România pen­tru mărirea productivității puțurilor con­venționale, și foraj direcțional, prin care un puț este forat vertical până la mare adâncime, după care forajul continuă ori­zontal pe distanțe de mii de metri. De­to­nări controlate în puțul orizontal creează fisuri în stratul de argilă gazeiferă, eli­be­rând gazul. Fisurile sunt menținute des­chise prin injectarea la presiune ridicată a unui amestec de apă (peste 95%) cu nisip sau granule ceramice și cu alte câteva substanțe chimice.

Această tehnologie, aplicabilă și pentru ex­tragerea „țițeiului de șist“, a revoluționat piața energetică nord-americană. Înce­pând cu mijlocul anilor 2000, un adevărat boom al producției gazelor de șist a avut loc în SUA, mai ales, și în Canada. Până în prezent, niciun alt stat al lumii nu a produs gaze de șist.

Efectul economic în SUA a fost enorm: prețul gazelor pe piața americană este as­tăzi cel mai mic din lume, fiind sub un sfert din media europeană. Începând cu 2010, SUA au devenit cel mai mare pro­ducător de gaze naturale al lumii, de­tro­nând Rusia – fapt ce părea de neconceput cu doar câțiva ani mai devreme. Agenția Internațională pentru Energie prog­no­zează că America va fi în 2020 cel mai mare producător de hidrocarburi. Indus­triile energo-intensive se relochează pe pia­ța americană. Pe de altă parte, prin substituția masivă a consumului de căr­bune cu cel de gaz natural, SUA au redus substanțial emisiile de gaze cu efect de seră. În plus, centralele electrice pe gaz na­tural sunt complementul optim al ener­giilor regenerabile cu producție inter­mi­nentă – eoliene și fotovoltaice –, care au nevoie de „echilibrare“ în sistemele de transport al electricității.

Alte efecte globale sunt de ordin geopolitic. Cvasi-su­ficiența energetică a Ame­ricii a redus din cota de piață globală a marilor producători de petrol și gaz, precum Arabia Saudită și Rusia. Prin re­di­rec­țio­narea unor volume mari de gaz natural lichefiat către piețele vest-europene, ca­pacitatea furnizorilor tra­diționali de a impune termenii con­trac­tuali s-a diminuat considerabil. În pre­zent, Gazprom (dar și Statoil din Norvegia sau Sonatrach din Algeria) acceptă prețuri mai mici de vânzare și termeni con­tractuali mai flexibili. Pe scurt, revoluția americană a gazului de șist și-a adus o mare și nesperată contribuție la secu­ri­tatea energetică a UE.

Pentru Gazprom, care are monopol pe pia­ța est-europeană a gazelor naturale, ga­zele de șist sunt o amenințare. În special pentru România, potențialul gazelor de șist combinat cu cel al zăcămintelor des­coperite în platoul continental al Mării Ne­gre e nu doar de a acoperi integral ne­ce­sarul de consum de gaze, ci și de a deveni un exportator regional. Or, asta înseamnă reducerea cotei de piață a gigantului rus și, implicit, diminuarea influenței politice a Moscovei într-o zonă de interes stra­tegic.

Experiența americană a gazului de șist nu a fost scutită de contestare. Un spectru larg de obiecții de ordin ecologic, eco­nomic și social au fost aduse de ONG-uri militante, de membrii unor comunități locale și de unii oameni de știință. Spațiul acestui articol nu îngăduie decât abor­darea celor mai persistente obiecțiuni, le­gate de riscurile de mediu.

Într-adevăr, în special începuturile boom-ului gazelor de șist au fost marcate de unele incidente ecologice: poluarea unor cursuri de apă cu ape uzate, produse din fracturarea hidraulică; situații de con­taminare a apei potabile cu gaze naturale (fără a menționa cazurile frecvente în care contaminarea era preexistentă); emisii de metan în atmosferă etc. Majoritatea aces­tor cazuri au fost cauzate de câteva dintre miile de mici companii care s-au alăturat fenomenului de „goană după aur“, fa­vorizat de structura de proprietate asupra rezervelor subsolului din SUA. Dar trebuie subliniat că, statistic, aceste cazuri au fost rarisime din perspectiva amplorii între­gului fenomen. După zecile de mii de pu­țuri de exploatare a gazelor de șist, ca­zurile de incident de mediu sunt de or­dinul zecilor. Mai mult, ele nu au fost ni­ciodată cauzate de vreuna dintre marile companii energetice americane, de talia Chevron, care au resursele, know how-ul și interesul de a implementa cele mai avan­sate tehnologii și bune practici. Pe dea­supra, după astfel de incidente regle­men­tările au fost mult întărite în SUA, atât la nivel statal, cât și federal.

Aceste date sunt furnizate de nu­meroase studii științifice, dis­ponibile publicului larg. De­sigur, viteza de creștere a fe­nomenului hidrocarburilor ne­convenționale (cum mai sunt numite ți­țeiul și gazele de șist) a depășit capa­ci­tatea cercetării științifice de a ține pasul. Dar sunt disponibile suficiente cunoștințe pen­tru a afirma cu încredere că riscurile de mediu ale activității de dezvoltare a zăcă­mintelor de argile gazeifere nu sunt mai mari decât în exploatările convenționale. În plus, într-un context adecvat de re­glementare, monitorizare și sancțiune, ele sunt pe deplin gestionabile de industria gazelor naturale. Astfel, gazele de șist pot fi valorificate economic fără a genera pro­bleme notabile de mediu.

În dezbaterea publică, problema evaluării riscurilor pare a fi esențială. Calitatea in­formației este fundamentală. Pentru că sunt implicate numeroase aspecte tehnice, publicul larg și comunitățile interesate tre­buie să se poată baza pe canale credibile de comunicare și analiză a informațiilor științifice. Or, din acest punct de vedere, dezbaterea românească suferă de un grav dublu deficit. Pe de o parte, o neîncredere funciară a societății românești în clasa po­litică și în autoritățile statului: un sistem de partide decredibilizat, o echipă guver­na­­mentală care și-a schimbat radical po­ziția în chestiunea gazelor de șist și, în ge­neral, lipsa unui centru de autoritate po­li­tică respectabilă au șubrezit grav în­cre­de­rea că proiectele de exploatare a resurselor na­turale pot fi făcute în interes public.

Pe de altă parte, o persistentă campanie de intoxicare mediatică a blocat cu succes infuzia de informație de calitate în dez­baterea publică. Tabloul unei Americi post­apocaliptice, cu ape otrăvite și aer ires­pirabil, cu mii și mii de îmbolnăviți de cancer și de alte maladii grave, prevalează în percepția publică. Companiile petroliere sunt de plano zugrăvite ca entități ma­fio­te, care intimidează populația și-i cum­pără pe aleșii politici pentru a extrage cu voracitate resursele naturale, lăsând în ur­mă pământ pustiit, ape pestilențiale și populație otrăvită. Se adaugă elemente stri­dente de naționalism economic – „De ce să ne ia străinii gazul?“ – condimentate ocazional, pentru „experți“, cu elemente conspiraționiste și xenofobe.

Revenind la evaluarea riscurilor, politicile publice ar trebui întemeiate pe analize ra­ționale costuri-beneficii. Dar o problemă majoră, cunoscută în economia com­por­tamentală și în psihologia socială, este că, atunci când percepțiile publice sunt do­minate de emoții precum teama, furia sau anxietatea, probabilitatea obiectivă ca un incident de mediu să aibă loc ca urmare a unei activități industriale este ignorată, oricât ar fi de mică; ceea ce domină în re­prezentările publicului e descrierea emo­țională a posibilei situații, nu șansa, oricât de redusă, ca aceasta să aibă loc. Astfel, un studiu din 2012 al MIT arată că, din 20.000 de puțuri studiate, în doar 1 la mie din cazuri au avut loc contaminări cu me­tan ale pânzei de apă freatică. Chiar dacă noile reglementări, tehnologii și practici vor reduce cu un ordin de mărime această probabilitate (adică 1 la 10.000), publicul nu va reacționa semnificativ. Efectele emo­țiilor declanșate de o campanie mediatică în parte interesată, în parte populistă, de înfricoșare și ostilizare a publicului, nu pot fi compensate de pe o zi pe alta – cu atât mai mult cu cât oportunismul politic generează forțe care flutură stindardul patriotard al naționalismului economic.

Luând în considerare contextul primului exercițiu civic românesc de exprimare a preferințelor populare față de proiectele de exploatare a resurselor naturale, e necesar un proces de reconstrucție a canalelor legitime de informare. Ins­ti­tu­țiile de reglementare din domeniul ener­giei și al resurselor minerale (ANRE și ANRM) trebuie recredibilizate prin scoa­terea de sub control politic și prin echi­­parea adecvată cu resurse umane și ma­teriale. Mediul academic și de cercetare trebuie implicat activ în informarea co­munităților interesate. Ar fi utilă înfiin­țarea unui fond public, prin care comu­nitățile să poată recurge la servicii de in­formare și de analiză din partea spe­cialiștilor relevanți, în care au încredere.

În fine, legislația românească trebuie să re­medieze situația nefirească în care re­sur­sele naturale descoperite în proximitatea unei comunități devin un cost, nu un be­neficiu pentru acea comunitate. Le­gis­lația fiscală trebuie să aloce populației ca­re su­portă preponderent disconfortul unei ex­ploatări industriale o parte a impozitelor și taxelor prelevate din astfel de activități.

* Radu Dudău este  conferențiar la Universitatea din București şi director executiv al Romania Energy Center (ROEC).