De același autor
Raporturile dintre Romania si Republica Moldova cunosc o evolutie ingrijoratoare. In ultimele luni starea aceasta a atins nu doar palierul politic, ci din ce in ce mai zgomotos si pe cel eclesial, dupa ce ani de zile am asistat la lupta juridica, incununata de succes, dusa la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, pentru recunoasterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile moldovene. Evident, sintaxa geo-politica este mai complexa, criza moldo-romana facand parte din rescrierea datelor ce domina raportul dintre fostul spatiu sovietic, din care Moldova face parte ca tara-limes, si alianta politico-militara a Uniunii Europene si NATO. Retorica folosita pana acum de liderii de la Chisinau si de cei de la Moscova confirma ca episodul in plina derulare se inscrie intr-o serie mai lunga de gesturi politice si fapte economice menite sa demonstreze puterea unei Rusii stabilizate, iesite din postura infrantului, adica in stare sa isi reasume un rol activ si determinant pe scena lumii, inclusiv cu ajutorul argumentului religios.
Un gest surprinzator si efectele sale
Motivul pentru recenta iritatie la Chisinau si Moscova deopotriva il reprezinta decizia din 22-24 octombrie 2007 a Sinodului de la Bucuresti de a introduce in structura Bisericii Ortodoxe din Romania noi eparhii. Comunicatul Patriarhiei precizeaza contextul:
"(...) Ierarhii Sf. Sinod au fost informati si despre decizia Mitropoliei autonome a Basarabiei care a reactivat trei eparhii din cuprinsul ei, eparhii ce fusesera fortate sa isi intrerupa activitatea de catre puterea sovietica. Aceasta reactivare a fost consecinta fireasca a faptului ca anterior, printr-o hotarare definitiva a Curtii Supreme de Justitie a Republicii Moldova din 2004 si prin modificarile inregistrate la Statutul de organizare si functionare a Mitropoliei autonome a Basarabiei, aceasta a fost recunoscuta drept «succesoare spirituala, canonica, istorica a Mitropoliei Basarabiei care a functionat pana in anul 1944 inclusiv», cu eparhiile ei componente, Arhiepiscopia Chisinaului, Episcopia de Balti, Episcopia Basarabiei de Sud si Episcopia Ortodoxa a Dubasarilor si a toata Transnistria. Aceste eparhii au fost reactivate de Mitropolia autonoma a Basarabiei si inregistrate oficial de catre Guvernul Republicii Moldova, dispunand de personalitate juridica de cativa ani."
Astfel, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane nu a facut altceva decat sa ia act cu binecuvantare de recunoasterea juridica a respectivelor eparhii ale Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova. Decizia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in legatura cu noua configuratie bisericeasca din Republica Moldova nu se doreste in niciun caz a fi generatoare de situatii conflictuale, ea nefiind decat o recunoastere a unei stari de drept. Atat si nimic mai mult!
Nu este spatiul aici sa intram in detaliile unei istorii dureroase, insuficient asumate, si nici sa oferim o explicatie strict paseista unui demers care are in vedere comunitati actuale. Retinem doar faptul ca gestul ierarhilor de la Bucuresti a fost neasteptat, adica nu a fost pregatit prin anuntarea celorlalte Biserici locale, stiut fiind faptul ca in relatiile eclesiale nu functioneaza doar raporturile bilaterale, o decizie majora atragand atentia tuturor membrilor familiei confesionale. Lipsa de comunicare a fost exploatata rapid de Patriarhia de la Moscova, sub a carei autoritate se afla Mitropolia Moldovei, care a trimis o scrisoare in care solicita opinia patriarhilor, arhiepiscopilor si mitropolitilor primati. Reactiile unora dintre acestia, bazate pe prezentarea unilaterala a dosarului problemei, sugereaza deja izolarea Bucurestiului la nivel inter-ortodox. Pentru a ne opri numai asupra unui exemplu, raspunsul Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe din Serbia este deosebit de dur, iar din punct de vedere al analogiilor istorice, pur si simplu injurios la adresa Bisericii din Romania. Reactia sarba poate fi explicata nu in ultimul rand de existenta unui conflict mocnit intre Bucuresti si Belgrad pe tema pastoratiei romanilor din tara vecina.
"Teritoriul canonic rus" si limitele unei formule
Argumentul central in polemica politico-teologica dintre Bucuresti si Moscova via Chisinau este respectarea, respectiv incalcarea "teritoriului canonic rus". Asa cum recunostea si episcopul Ilarion Alfeev intr-o conferinta din 2005, formula este de data recenta, insa modelul eclesiologic pe care se bazeaza dateaza din primele secole crestine. Modelul la care se face trimitere este cel al teritorialitatii jurisdictiei episcopale, potrivit careia nu pot exista doi episcopi intr-un oras. Era traducerea canonica a principiului paulin de a nu propovadui acolo unde Evanghelia era deja vestita si de a zidi astfel pe temeliile altuia (cf. Romani 15, 19-20). Aparitia ereziilor si a schismelor, adica destramarea unitatii crestine, a dus treptat la aparitia mai multor jurisdictii in acelasi loc, principiul teritorialitatii fiind completat din considerente pastorale de cel personal-ritual. Aceasta evolutie istorica explica, de pilda, de ce exista astazi la Ierusalim nu doar un patriarh ortodox, ci si unul latin, alaturi de cel armean. Cand au ocupat, in 1204, Constantinopolul, cruciatii au inlocuit ierarhia bizantina cu una latina, dublarea aceasta putand fi si astazi simtita la nivelul cuvintelor prin purtarea de catre arhiepiscopul romano-catolic de Venetia a titlului de patriarh. Anomalia canonica a dublarii ierarhice, recunoscuta ca atare de teologii ortodocsi si catolici, a devenit dupa caderea Bizantului (1453) aproape o regula. Din nefericire, nu doar ierarhia ortodoxa a fost dublata de una latina, pentru a fi apoi dublata din nou de cea greco-catolica (la randul acesteia o dublare a celei latine!), ci si jurisdictiile ortodoxe au inceput sa se suprapuna.
Aparitia, incepand cu secolul XIX, a statelor nationale a atras dupa sine si aparitia a noi patriarhii - precum cea sarba (1922), romana (1925) sau bulgara (1953) - prin emanciparea canonica a ortodoxiilor locale de autoritatea Patriarhului Ecumenic. Cum granitele nationale nu au coincis de la bun inceput si nu coincid nici azi cu cele eclesiale, vechiul principiu al analogiei dintre structura eclesiala si cea a administratiei civile nu a putut fi respectat. Practic, nu exista Biserica Ortodoxa locala fara o problema rezultata din istoria mutarii succesive a granitelor nationale: din Finlanda, multa vreme sub autoritatea eclesiala si politica a rusilor, si pana in Grecia, nevoita sa isi imparta teritoriul national in jurisdictii care tin de Sinodul de la Atena si cele care tin de Constantinopol. Teritorialitatea a intrat astfel in conflict cu etnicitatea, Bisericile-mama simtind obligatia de a nu ii abandona pe cei care ii apartin etnic, dar nu si teritorial. Acest conflict a degenerat intr-un adevarat haos in diaspora americana si apoi in cea europeana, unde in acelasi oras exista cate un episcop pentru ortodocsii rusi, romani, bulgari, greci etc. Nu este deloc intamplator ca punerea diasporei in ordine sta foarte sus pe agenda viitorului Sinod panortodox amanat, iarasi deloc intamplator, tocmai pentru ca la genul acesta de probleme nu s-au identificat solutii consensuale, starea de fapt fiind in continuare preferata celei de drept.
Acesta este, foarte pe scurt, contextul in care a fost pus in circulatie, dupa dizolvarea URSS, argumentul "teritoriului canonic rus". Atat in criza din Estonia, care a dus la dublarea ierarhiei ruse cu una tinand de Patriarhia Ecumenica, cat si in cea din Ucraina, unde sunt patru sau chiar cinci ierarhii ortodoxe paralele, dar si in disputa dintre Moscova si Vatican pe tema noilor dioceze latine infiintate in Rusia, formula revine insistent. Este si cazul de acum, cand Mitropolia Moldovei sta fata in fata cu Mitropolia Basarabiei si cand Moscova si Bucurestiul isi revendica autoritatea canonica asupra unei tari avand doua Biserici de aceeasi confesiune. Viziunea pe care formula "teritoriului canonic" o exprima este cu toate acestea destul de limpede. Ea se regaseste in definitia pe care Biserica Ortodoxa Rusa o da despre sine. Astfel, in Statutul aprobat la reuniunea din 13-16 august 2000 a Sinodului episcopilor, Patriarhia de la Moscova se prezinta in urmatorii termeni:
"Predeveri generale, Art. 1. Biserica Ortodoxa Rusa este o Biserica locala autocefala multinationala in unitate doctrinara si de rugaciune si in comuniune canonica cu celelalte Biserici Ortodoxe locale. (...)
Prevederi generale, Art. 3. Jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse include persoanele de confesiune ortodoxa care traiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaijan, Kasakstan, Kirchizia, Letonia, Lituania, Tajikistan, Turkmenistan, Usbekistan si Estonia, precum si crestinii ortodocsi care traiesc in alte tari si care se ataseaza voluntar acestei jurisdictii."
Argumentand astfel legitimitatea "teritoriului canonic rus", Biserica Ortodoxa din Rusia renunta la principiul teritorialitatii, asa cum acesta a fost inteles si practicat de Ortodoxia mondiala inca din primele secole, pentru a il inlocui cu principiul, cunoscut si acesta din vechime, a lui cuius regio eius religio. Formula structurii multinationale - citata in mod sugestiv si de Declaratia Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova din 29 octombrie 2007 - o regasim in preambulul Constitutiei Federatiei Ruse, cea care in primul articol stabileste sinonimia dintre "Federatia Rusa" si "Rusia", Rusia fiind astfel numele totalizant si inglobant pentru toate celelalte state mai mici, asa cum "Biserica Ortodoxa Rusa" este termenul totalizant si inglobant al ortodoxiilor locale dintre Karelia si Vladivostok, dar si din Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaijan, Kasakstan, Kirgizstan, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Usbekistan si Estonia. In timp ce Federatia Rusa are granite clare, largite printr-un sistem de tratate de cooperare economica si militara cu state care nu fac parte din ea, teritoriul canonic al ortodoxiei ruse este mult mai intins. In termeni deloc eclesiologici, se poate spune ca "teritoriul canonic rus" este format din (aproape) toate tarile pe unde au trecut candva armatele tariste si tancurile sovietice.
Consecintele practice ale acestei viziuni sunt evidente daca ne gandim la prezenta minoritatilor ruse in tarile enumerate de Statut. Astfel, potrivit statisticilor din 1990 (apud Roland Götz/Uwe Halbach, Politisches Lexikon GUS, C.H. Beck, München, 1993), in Ucraina este prezenta o comunitate rusa reprezentand 22% din totalul populatiei, in Bielorusia si Moldova 13%, in Azerbaidjan 6%, in Kazahstan 38%, in Kirgizstan 21,5%, in Letonia 34%, in Lituania 9%, in Tadjikistan 8%, in Turkmenistan 9,5%, in Uzbekistan 8% si in Estonia 30%. In Tarile Baltice minoritatea rusa nu este decat tolerata, membrii acesteia neavand cetatenie si ca atare fiind exclusi din structurile politice, caz unic pana acum in cadrul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, prin supralicitarea "teritoriului canonic rus", Moscova evita sa accepte ca pe un dat istoric nemijlocit faptul ca rusii din alte tari decat cele care formeaza Federatia Rusa sunt in situatia unei diaspore (asemeni celei din America, Europa sau Australia) si nicidecum titularii canonicitatii peste intreg teritoriul tarii unde afla in evidenta minoritate si unde in afara de ei s-a dezvoltat o ortodoxie locala de alta limba si cultura decat cea rusa. Efectul acestei gandiri este din punct de vedere pastoral si misionar total contraproductiv, lasand impresia ca procesul de asimilare politica de catre Rusia se prelungeste astazi prin intermediul Bisericii Ortodoxe.
O solutie in etape
Tinand cont de complexitatea si diversitatea elementelor ce definesc aceasta stare de fapt, produsul unor sedimentari istorice de durata, este limpede ca solutia nu poate fi decat una in etape. Am putea sa mentionam cel putin pe prima si pe ultima. Un prim pas catre normalizarea situatiei ar fi efortul comun de delimitare atenta si responsabila a teologicului de nonteologic, adica a datelor eclesiologice de consideratiile, mai mult sau mai putin inspirate, de natura politico-ideologica. Instrumentalizarea repetata a ethos-ului ortodoxiei de catre politicieni - cazul "ateismului ortodox" al lui Milosevici si criza kosovara sunt de data foarte recenta - ar trebui sa fie un semnal de alarma. Nu este deloc lipsit de relevanta in acest sens ca tocmai un comunist declarat precum presedintele Voronin descopera brusc valentele sociale si culturale ale unei ortodoxii pe care el o vede drept liant moldo-slav si garant al succesului in lupta cu o Romanie europeana tanjind la bogatiile Moldovei, parte a "teritoriului canonic rus". In fine, ultimul pas ar fi promovarea cu aceeasi atentie si responsabilitate a autodeterminarii canonice a Bisericii Ortodoxe din Moldova. Expresie multiseculara a unei comunitati locale de credinta, ortodoxia moldava trebuie sa ajunga la maturitate prin emanciparea de presiunea ruseasca si de tutela romaneasca in egala masura. Evident, pana acolo mai sunt de facut alti pasi.
