De același autor
Din păcate, Dragoş Paul Aligică se dovedeşte prea furios pentru a-şi respecta propriile sfaturi.
Dragoş Paul Aligică scrie revoltat, în nr. 8 (26 februarie) al revistei 22, despre „campania anticreştină“ (vezi articolul aici). Din păcate, face aceleaşi greşeli pe care le impută „obscurantiştilor corect politici“. Referinţele selective şi incomplete sunt o „antiştiinţă“ mult mai periculoasă decât orice campanie virtuală. În supărarea sa, Dragoş Paul Aligică polemizează într-un registru prea îngust pentru nivelul de cunoaştere ştiinţifică pe care îl invocă şi, paradoxal, îşi pune între paranteze liberalismul pentru care este cunoscut. Istoria şi natura sunt mult mai complexe decât autorul lasă să se înţeleagă şi este greu de înţeles cum se susţin ideile sale dacă suntem mai puţin polemici şi mai mult atenţi la perspectiva ştiinţifică asupra realităţii.
Majoritatea oamenilor reacţionează altfel decât Dragoş Paul Aligică (de aici înainte, DPA) la întâlnirea unor „mostre“ de propagandă care pun alături crucea şi svastica însoţite de un text „revelator“. Le acordă la fel de multă atenţie precum filmuleţelor cu pisici haioase pe care le-au văzut înainte câteva secunde, poate puţin amuzament sau poate puţină ironie. Dar DPA este revoltat şi îşi exprimă supărarea prin trimitere la surse, la istorie, la ştiinţă. Intenţia nu este neapărat rea (poate doar puţin exagerată), dar execuţia este malignă. La o simplificare evidentă, luată ca atare de majoritatea audienţei, DPA răspunde cu o simplificare tendenţioasă şi periculoasă, date fiind locul şi tonul exprimării.
Pe scurt, am două critici şi o mare nedumerire privind argumentele articolului. În primul rând, DPA cade în aceeaşi greşeală de a reifica religia şi instituţiile asociate ei pe care o fac „propagandiştii“. În al doilea rând, istoria nu susţine ceea ce DPA invocă, iar aparenta putere a argumentelor sale vine doar dintr-o citare selectivă şi îngustă. În final, stilul polemic al lui DPA trădează o necunoaştere a relaţiei despre natură şi ştiinţă surprinzătoare pentru un autor care ne cere o competenţă epistemică pe care o ignoră flagrant. DPA are dreptate când scrie că materialele vehiculate în spaţiul virtual se bazează pe o simplificare a realităţii istorice din spatele relaţiei între religie, biserică şi societate. Un citat dintr-un istoric cu o reputaţie impecabilă vine să întărească spusele sale. Biserica a fost un factor de progres al umanismului, a susţinut o abordare raţionalistă asupra universului, a format civilizaţia europeană. O evaluare care poate fi criticată în mediul academic, dar cu siguranţă una demnă de luat în considerare. Dar despre ce biserică este vorba? C. Warren Hollister scrie despre creştinismul vestic, în Evul Mediu Mijlociu, în special secolele XI-XII. Perioada în care Oxford, Cambridge sau Bologna apăreau ca centre universitare fondate de biserică. Perioada gândirii scolastice, care va fi unul dintre izvoarele gândirii empiric critice. Perioada negocierii politice între biserică, putere administrativă, militară sau economică. O perioadă fascinantă din istoria umanităţii, care merită multă atenţie academică.
Să fie oare această biserică ţinta atacurilor „noilor obscurantişti“? Probabil că majoritatea acestora nu deţine rafinamentul academic pentru a distinge între diferite perioade istorice ale creştinătăţii, dintre diferite curente de gândire în interiorul bisericii, dintre diferitele instituţii (uneori cu orientare contradictorie) grupate sub umbrela conceptuală de „Biserica Medievală“. Dar DPA probabil îl deţine când îi admonestează cu severitate pe „imbecili“. Sunt convins că DPA ştie că perioada medievală creează în interiorul universului de idei din Europa o tensiune care va naşte Reforma şi Contrareforma.
Ştie că papalitatea va crea Index Librorum Prohibitorum, unde, printre multe altele, toate cărţile lui Thomas Hobbes au fost interzise; sau respingerea dogmatică a cosmologiei lui Copernic sau Galilei. Ştie că unul dintre rezultatele Reformei este transformarea protestantismului în „dezvrăjirea lumii“, în abordarea raţională a universului, separarea dintre credinţă şi ştiinţă, separarea dintre stat şi biserică, toleranţa religioasă şi aşa mai departe. Folosind un citat izolat dintr-o largă conversaţie academică complexă şi în continuă evoluţie, DPA încalcă principiile pe care le recomandă cititorilor săi.
Am fost cu atât mai surprins de articolul lui DPA, cu cât l-am citit (şi deseori apreciat) pe autor pentru concepţiile sale politice liberale. Poate că citesc prea mult printre rândurile menţionate, dar elogiul adus bisericii (chiar şi indirect) contrastează prea mult cu ideile aduse în sprijinul superiorităţii liberalismului. Oare dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică a Europei se datorează creştinismului? Cum rămâne cu pieţele libere, evoluţia drepturilor de proprietate, Magna Carta, habeas corpus, mobilitatea capitalului şi a ideilor, separaţia puterilor în stat, relaţia dintre autoritate, legitimitate şi contractul social? Poate că DPA ar răspunde că ignor rolul creştinismului în evoluţia societăţii europene şi poate că are dreptate. Dar eroarea iniţială îi aparţine. Toma de Aquino, Grigorie Palama şi Jean Calvin sunt toţi gânditori „creştini“, dar nu pot fi toţi grupaţi sub aceeaşi categorie de analiză istorica a ideilor. Nu exista o entitate imuabila de-a lungul istoriei sub numele de „creştinism“ sau „biserică creştină“.
Să ne apropiem mai mult de acasă. Ţinta supărării lui DPA este valul de „indivizi“ din România, oameni care circulă propaganda anticreştină şi antibisericească într-un anume context social şi politic. Poate că Hollister are dreptate, dar nu mai sunt atât de sigur că argumentele sale funcţionează în Europa Răsăriteană ortodoxă. Pe meleagurile noastre, unde este rafinamentul legalistic şi filosofic în creştinismul medieval? (sau modern? sau contemporan?) Unde este misiunea umanistă a bisericii ortodoxe? Unde e Oxfordul nostru? Ernest Gellner spunea că istoria recentă a Cehiei (pe care o deplora) poate fi sintetizată astfel: „Cealaltă tabără a câştigat bătălia de la Boyne“, referinduse la războiul în care curentul catolic este definitiv învins în Anglia.
România nu a avut nici o bătălie de la Boyne, nici o Reformă (şi, evident, nici o Contrareformă), nici o luptă de idei dusă pe planul religios care să semene cu începuturile epocii moderne în Vestul Europei. Dacă „anticreştinii“ circulă materiale ca reacţie la o biserică încremenită în misticism şi tradiţionalism atunci când nu îşi vâră adânc mâinile în buzunarul enoriaşilor, atunci ei sunt mai conectaţi la realitatea empirică decât DPA, chiar şi în absenţa formaţiei academice.
Este salutar îndemnul lui DPA de a evita generalizările facile şi de a ne depăşi ignoranţa prin respectul către sistemele epistemice ale ştiinţei. Sunt alături de el în acest demers. Cum să interpretez atunci aceste rânduri cu înţeles obscur? „Dacă i-ai vedea cât caz fac de evoluţionism, ai jura că au deschis în viaţa lor un manual de biologie. Poate. Să se uite la poze. La partea cu anatomia organelor reproductive.“ Autorul nu îşi califică argumentul polemic. Cu riscul de a-l interpreta greşit, mă aventurez să îi presupun intenţia. Cred că DPA se referă la problema homosexualităţii ce a dus la o confruntare directă cu instituţii şi indivizi susţinând ideologia creştină în privinţa drepturilor persoanelor cu altă orientare sexuală decât cea „normală“. Într-un paragraf cu înţeles abscons, DPA ne trimite la manualul de biologie, secţiunea „Reproducţie“, rubrica „Anatomie“. Deodată, standardele academice au fost coborâte în mod convenabil.
Haideţi să ridicăm un pic ştacheta. Are DPA competenţa epistemică să discute despre fenotip şi genotip în expresia genelor umane? Despre selecţia indirectă a genelor? Despre coevoluţia gene-cultura? Despre dezvoltarea cognitivă a individului? Despre comportamente homosexuale la alte animale decât omul? Despre altruism şi reciprocitate între organisme neînrudite genetic? Despre diferenţa dintre domeniile cognitive evoluate şi domeniile cognitive actuale? Despre consensul ştiinţific actual care extinde conceptul de „natură“ pentru a include idei şi comportamente analitic distincte de nivelul genetic? Dacă o are, nu o manifestă. Dacă nu o are, atunci ar trebui să îşi interiorizeze propria sa critică polemică, pentru că ştie mai puţin despre reproducere umană decât un student de anul I.
Mult mai gravă mi se pare invocarea simplistă a „naturii“ şi „biologiei“ de către un gânditor liberal în contextul unor discuţii politice. Mecanismul fiziologic al reproducerii sexuale umane este la fel de important pentru contractul social care stă la baza drepturilor şi libertăţilor individuale în domeniul comportamentului sexual sau al asocierii conjugale precum mecanismul de competiţie sexuală între indivizi sau strategia de investiţie genetică. Este un factor în evoluţia instituţiilor sociale, dar nu este nici singurul, nici instanţa ultimă, iar efectul său este mediat de negocierea principiilor moral-politice universale care structurează the bodypolitic.
Asta dacă nu ne referim la „natura divină“ şi „legile“ metafizice impuse de o religie sau alta universului, pe care trebuie să le implementăm în constituţia societăţii, în acest caz, conversaţia nu mai are sens.
Un răspuns generos la articolul lui DPA ar trebui să ia în considerare supărarea autorului şi limitele obiective ale unui articol neacademic.
Dar am preferat să răspund în acelaşi stil de „ştiinţă populară“ bunelor intenţii care sper că au stat la originea articolului. Din păcate, Dragoş Paul Aligică se dovedeşte prea furios pentru a-şi respecta propriile sfaturi. //
