De același autor
Europenii au votat până în seara zilei de 7 iunie – dat fiind că în anumite ţări ale Uniunii Europene votul a început pe 4 iunie – pentru a-şi alege reprezentanţii naţionali în Parlamentul European. Media europeană a prezenţei la vot a fost de 43,09%, cea mai scăzută din istoria alegerilor pentru PE, organizate pentru prima dată în 1979, când au reuşit să mobilizeze la urne 61,99% din populaţia cu drept de vot a Comunităţii Europene de atunci.
Rezultatele la nivel european indică două mari tendinţe. Prima este o constantă a procentelor – notabile în anumite state ale UE, ca Olanda, Italia, Irlanda – obţinute de partidele cu un puternic discurs naţionalist şi eurosceptic, reprezentate mai cu seamă de Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor (UEN), grup al partidelor populiste şi eurosceptice care reuneşte partide din şase state ale Uniunii Europene, consistent lărgit odată cu intrarea Poloniei şi Lituaniei în UE. UEN va trebui, de altfel, să ia în considerare obligativitatea de a coopta formaţiuni politice din cel puţin încă un stat membru al UE, date fiind noile reglementări privind formarea grupurilor parlamentare – minimum 7 state şi 25 de membri.
Nu se poate spune cu precizie, în acest moment, dacă preferinţele eurosceptice ale câtorva din electoratele Uniunii Europene, în special Olanda şi Irlanda – aflate la originea respingerii Tratatului Constituţional European –, sunt pe cale să fie dacă nu reorientate, măcar netezite în asperităţile cele mai evidente.
În Irlanda, participarea a fost sensibil deasupra mediei europene, ceea ce este de altfel o constantă a electoratului irlandez. Noutatea este adusă de victoria formaţiunii Fine Gael (29,13%), al doilea partid ca pondere în Legislativul irlandez – 51 de mandate obţinute la alegerile din 2007, faţă de 78 obţinute de Fianna Fáil. Fianna Fáil, membru al UEN, a obţinut 24,08% şi s-a clasat în urma popularilor din Fine Gael, în vreme ce laburiştii s-au situat cu 10 procente mai puţin, cu 13,92%. Victoria popularilor este cu atât mai interesantă cu cât Fianna Fáil deţine rolul de partid dominant pe scena politică irlandeză încă din 1933, fiind promotorul unui discurs tradiţional antibritanic. După război, Fianna Fáil a format nu mai puţin de opt guverne, participând în plus la cinci guverne de coaliţie.
În Olanda, a doua ţară a marelui „NU“ spus Tratatului Constituţional, creştin-democraţii au reunit 19,9% din opţiunile de vot, în vreme ce extremiştii reuniţi în Partij voor Naastenliefde, Vrijheid en Diversiteit (Partidul Carităţii, Libertăţii şi Diversităţii) au obţinut un important şi preocupant scor de 17%. Socialiştii Partidului Muncii nu au reuşit să obţină decât 12% din opţiuni.
O a doua tendinţă importantă – legată, probabil, de ameninţarea crizei şi de felul în care electoratele europene o percep – este menţinerea dominantei populare în cadrul PE şi mai ales o foarte notabilă scădere a socialiştilor. Grupul Partidului Popular European se află pe primul loc, cu 36,3%, în scădere uşoară faţă de mandatul precedent, de 36,7%. Urmează Grupul Socialist (PES) cu 21,6%, în scăderea cea mai spectaculoasă, de la 27,6%; ALDE (Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa) au obţinut 11 procente, în scădere de la 12,7%; urmează verzii, Greens-EFA, cu un scor mai bun decât cel din 2004, 6,9% faţă de 5,5%. UEN (naţionalişti) au obţinut 4,8% faţă de 5,6%, GUE-NGL (Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene şi Stânga Verde Nordică), 4,5% faţă de 5,2%, Grupul Independenţă-Democraţie IND-DEM, 2,7%, alţii 12,2% – procentajul explicându-se prin numărul mare de nou intraţi în PE, neafiliaţi încă la un grup parlamentar.
Alegerile din acest an aduc elemente noi pentru PE, mai ales din perspectiva participării concomitente a tuturor celor 27 de state membre, care au votat pentru prima dată împreună, într-un context internaţional degajat de euforia ultimei lărgiri din 1 ianuarie 2007 şi, mai mult decât atât, marcat de reţinerea tot mai evidentă a populaţiei vechilor state membre ale Uniunii Europene faţă de noii veniţi. De altfel, accentele din ce în ce mai apăsate puse pe atacarea acestei problematici într-un tablou mai general al dificultăţilor legate de gestionarea crizei – şi aceasta în ţări cu veche tradiţie europeană, cum e Germania, de pildă (unde, trebuie spus, efectele depresiunii economice sunt resimţite mai acut decât în alte părţi ale Europei) – indică o reorientare şi o recalibrare a tonului ales de candidaţii la Parlamentul European din majoritatea ţărilor Uniunii către problemele naţionale. Tendinţa este şi mai evidentă în ţări care au ales să-şi desfăşoare procesele electorale regionale sau naţionale concomitent cu cele europene, cum este cazul Belgiei şi Luxemburgului – state care mai au în comun şi obligativitatea votului. Luxemburgul, unde Legislativul este ales o dată la cinci ani, a hotărât chiar de la primul moment electoral european, din 1979, să suprapună cele două evenimente, decizie nu lipsită de contestări din ce în ce mai vehemente, care invocă un efect de anulare reciprocă a impactului discursurilor intern şi european.
Campaniile din majoritatea statelor europene au pus accentul pe tratarea efectelor crizei, frecvenţa utilizării tematicilor de politică internă fiind direct proporţională cu încărcătura electorală a momentului în fiecare stat european în parte. Indiferent însă de turnura specifică a fiecărei campanii interne în parte, noua configuraţie a Parlamentului European indică o scădere a încrederii europenilor în soluţiile propuse de socialişti şi o uşoară reorientare a unei părţi din opţiunile de stânga către verzi. Rămâne de văzut în ce măsură popularii, dar şi socialiştii, vor reuşi să impună, la nivelul Uniunii, reducerea ponderii discursului naţionalist şi populist al UEN. //
Cuvinte cheie: europene socialisti procente populari ppe uen alde
