Ce mai vrea UE de la noi și plagiatul ca model politic

Primul ministru a dezvoltat o toleranță crescută la disconfortul pe care ți-l pot trezi situațiile nepotrivite, gafele, inadecvările.

Premierul Victor Ponta are nedumeriri le­gate de rolul Uniunii Europene în pro­pă­șirea poporului român. Aflat la sfârșitul săp­tămânii trecute la Bistrița, șeful celui mai cinstit guvern post­de­cembrist s-a arătat extrem de nemulțumit de be­ne­ficiile obținute de România de pe urma integrării eu­ropene. „Eu vreau să mai vorbesc totuşi şi despre fun­damentul intrării noas­tre în UE. Noi nu am in­trat în UE doar ca să ne facă ANI şi DNA. Am în­ţeles, e un lucru foarte bun, e extraordinar. Noi am intrat, ca şi alte ţări, Spania, Portugalia, Grecia, Bul­ga­ria, Ungaria, noi am intrat pentru că UE presupune coeziune şi presupune dez­vol­tare comună.“ Afirmația domnului Ponta este atât de plină de adevăr, încât co­men­tariile ar fi de prisos, cu o singură con­di­ție, anume ca performanțele României în materie să fi putut atinge nivelul minimal de la care poate să ceară, în mod decent, mai mult.

Se pare că tocmai această condiție de bun-simț e greu de înțeles, la nivel dis­cursiv în orice caz, de copreședintele USL. Firește că, trecând netulburat peste te­ri­bilul scandal de plagiat în care a fost actor principal, apoi sprijinind prestația doam­nei Andronescu la cârma unui Minister al Educației care încurajează plagiatul chiar și în proiecte de cercetare, primul mi­nis­tru a dezvoltat o toleranță crescută la dis­confortul pe care ți-l pot trezi situațiile ne­potrivite, gafele, inadecvările.

Chiar dacă luările de poziție bizare ale pri­mului ministru ar putea fi puse numai pe seama campaniei elec­to­ra­le, pentru că la mase largi ale electoratului român prind discursurile sche­ma­tice, indiferent cât de gă­unoase, și tot ar fi pe­ri­cu­loase. Pentru că ele acre­ditează ideea, atât de po­pu­lară la români, că nu din vina corupției, furtului, in­dolenței sau incompetenței locale s-a destrămat mi­ra­jul covrigilor europeni din coada mai­da­nezilor naționali, ci din vina unor troglo­diți birocrați europeni cu puternice sen­timente antiromânești. Ei, birocrații eu­ro­peni, au câteva idei puține, dar fixe legate de corectitudine - de aceea scandalul pla­giatului a fost unul mai degrabă pentru ex­port decât pentru consumul pieței locale, pentru că nici măcar opoziția nu a tratat subiectul cu prea multă atenție. Tot ei au câteva obsesii instituționale, traduse în in­sistența legată de DNA, de ANI, de au­di­turile repetate declanșate în programele sec­­toriale. Politicienii români nu re­ac­țio­nează la discursul lui Victor Ponta, pentru că le convine; prea mulți dintre ei gân­desc, în fond, exact ca domul Ponta, fie că sunt de la USL, fie de la ARD. Liniștea nefirească din campanie, absența opoziției din toate marile teme de dezbatere - și, slavă Domnului, ele sunt destule -, atenția specială dedicată evitării tuturor su­biec­te­lor cu adevărat delicate sunt semne că nici PDL nu se simte mai puțin legănat de discursul în derapaj al primului ministru.

E un discurs care vine la pachet cu re­la­tivismul axiologic promovat atât de asiduu de întreaga clasă politică actuală.

În fond, ce atâta zarvă cu plagiatul lui Ponta, că multă lume copiază – lucrări de master, de licență sau la bac? Ce atâta agi­tație cu senatorul incompatibil Mircea Dia­conu, care a sfidat o hotărâre jude­că­to­rească definitivă de dragul unei pensii? Doar colegii lui au dorit să-și repare o greșeală făcută la începutul mandatului, când tot ei păcătuiseră prin ignoranță. Cum principiile elementare de drept nu se mai aplică de mult în țara europeană numită România, necunoașterea legii poa­te deveni, peste noapte, scuză pentru în­căl­carea ei.

Și atunci, de ce să ne mai bată Uniunea Europeană la cap cu experții ei, cu MCV, cu anticorupția și cu alte gargariseli de­mocraticești? Discursurile de acest tip, din ce în ce mai frecvente, se regăsesc în cele ale europarlamentarilor liberali sau pesediști, precum Norica Nicolai sau Că­tălin Ivan, care vor să revitalizeze onoarea pătată a României, referindu-se la diverse obiecte vestimentare ale unor doamne afla­te la cârma Uniunii. Că e vorba de Angela Merkel sau de Viviane Reding, e limpede că sistemul de referințe pus la bătaie de reprezentanții români în Parlamentul Eu­ropean nu poate depăși nivelul unor co­mentarii de ușa blocului. Cu toate acestea, ne mirăm în continuare că Uniunea Eu­ropeană dorește să se asigure, înainte să ne mai dea bani pe mână, că responsabilii de cheltuirea lor nu o să-și bage iarăși mâna până la cot, plângând cu lacrimi de crocodil după suveranitatea pierdută în fața imperialiștilor.

În interviul publicat de 22 în urmă cu o săp­tămână, Leszek Balcerowicz povestea cum regimul comunist cheltuise în ultimii ani de dinainte de 1989 economiile în do­lari și mărci ale polonezilor, abuzând de încrederea deponenților, și cum, ca mi­nistru de Finanțe imediat după, s-a văzut pus în situația de a restitui oamenilor ba­nii furați. Cam în aceeași situație se află acum România, prinsă cu mâna în bor­ca­nul cu miere al UE, dar, din păcate, fără un Balcerowicz care să știe cum faci să-i dai înapoi fără să te acoperi de rușine. //