De același autor
Coaliţia e pe cale să se desfacă, spun voci grele din PD-L. Vineri, 31 iulie, democrat-liberalii au dat publicităţii un comunicat în care îi acuză pe liderii PSD de nerespectarea obligaţiilor asumate prin protocolul de coaliţie. În parlament, spun aceiaşi lideri democrat-liberali, s-a refăcut alianţa „322“, iar măsurile propuse de guvern nu mai au susţinerea majorităţii existente la nivel formal. Decizia guvernului de asumare a răspunderii pe pachetul de legi ale educaţiei este privită de PD-L ca un test al caracterului viabil al coaliţiei. Premierul Emil Boc se plânge că, la şedinţele de coaliţie, Mircea Geoană trimite mereu reprezentanţi şi că membrii propriului cabinet nu-l ascultă când le cere să renunţe la concedii şi la 20% din salariu, ca „gest de solidaritate“ cu funcţionarii loviţi de criză. Preşedintele Traian Băsescu declară joi, 30 iulie, într-un interviu la postul public de radio, că nu înţelege de ce guvernul tergiversează diminuarea „aparatului de stat exagerat de mare“.
„Toate paliativele astea, «îi menţinem pe toţi, dar mai reducem un spor sau altul», sunt poveşti. Aici guvernul trebuie să diminueze masiv aparatul de stat“. Pe de altă parte, PSD se declară nedreptăţit şi îşi acuză partenerii de guvernare că ministerele PSD sunt net defavorizate la alocările bugetare, adăugând că guvernarea e din ce în ce mai dificilă din cauza totalei subordonări a lui Emil Boc faţă de Cotroceni. Liderii social-democraţi cer socoteala cheltuirii primei tranşe a împrumutului de la FMI, iar FMI vine la Bucureşti ca să vadă cum se respectă clauzele acordului, în condiţiile în care însuşi primul ministru declară că România a intrat deja în imposibilitatea de a întruni condiţiile prevăzute în angajamentele cu Fondul. PSD răspunde apoi acuzaţiilor PD L într-o conferinţă de presă, pe 2 august, unde Constantin Niţă, ministrul IMM-urilor, spune că „niciun partid nu ar rezista singur la guvernare“, dar declară, pe de altă parte, că PSD nu agreează soluţia reducerii aparatului bugetar cu 20%.
În decembrie 2008, PSD şi PD-L anunţau formarea unei coaliţii de guvernare care să beneficieze de o largă susţinere parlamentară, în vederea elaborării unui plan coerent anticriză. Preşedintele Traian Băsescu şi-a dat binecuvântarea, iar proiectul a demarat într-o aşteptare prudentă din partea unei societăţi civile care-şi vedea compromise o bună parte din motivaţiile susţinerii fără rezerve acordate şefului statului.
Coaliţia parafată în chinurile lui decembrie 2008 avea de înfruntat însă, la nivel simbolic şi funcţional, câteva probleme. Cea mai semnificativă era legată de lipsa de credibilitate a instituţiei coaliţiei în sine, în sistemul politic românesc. Fenomenul poate părea paradoxal, într-un sistem de partide care nu se va configura mulţi ani de acum înainte pe profilul formaţiunii majoritare şi care se vede deci constrâns să adopte formula coaliţiei ca unică metodă de guvernare. România postdecembristă a funcţionat, de altfel, cu excepţia perioadei 1990-1992, în regim de coaliţie, că a fost vorba de „patrulaterul roşu“ al guvernării Văcăroiu (1992–1996), de CDR, în perioada 1997–2000, de guvernul Adrian Năstase ori de Alianţa D.A.
Dacă se poate identifica un moment cheie în erodarea acestei noţiuni, el se plasează în istoria recentă a guvernării anterioare, mai precis în momentul instalării guvernului minoritar PNL, coroborat cu „coaliţia 322“ formată în Parlamentul României cu ocazia procedurilor de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, în 2007. Relaţia cu parlamentul a devenit un veşnic subiect de dispută, prelungit în guvernarea actuală. De atunci, conceptul de coaliţie este supus unui proces constant de deteriorare simbolică, amplificat de o percepţie eronată asupra chestiunii, propagată de politicieni. Un exemplu recent este metafora domestică a coaliţiei pe care a oferit-o presei preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, când a folosit pentru a descrie poziţia PD-L-ului imaginea soţului trădat şi abandonat cu copiii în braţe de o „soţie nestatornică“. Nivelul de lectură extrem de scăzut utilizat de persoane cu demnităţi publice dintre cele mai importante se adaugă peisajului deloc favorabil bunei receptări a ideii de coaliţie.
Ideologic vorbind, coaliţia a fost privită în două moduri: pe de o parte, liberalii – lăsaţi pe dinafară în mod previzibil – şi UDMR – lăsaţi baltă în cursul negocierilor – au văzut în mega coaliţia PD-L–PSD „refacerea FSN-ului“. Aceleiaşi viziuni i s-a raliat şi o parte a societăţii civile. Comparaţia nu putea însă merge foarte departe, de vreme ce mişcările şi recompunerile de partide din ultimii ani au reunit personaje care fie nu existau politic la începutul tranziţiei, fie nu puteau exista sub aceeaşi umbrelă ideologică în perioada respectivă.
O a doua lectură a coaliţiei a dat întâietate teoriei – larg răspândite – a unei alianţe contra naturii, dar „pragmatice“, spre binele poporului. Interesul public – o noţiune din ce în ce mai frecvent invocată şi din ce în ce mai golită de conţinut – a servit drept trambulină pentru o coaliţie ce anunţa ca bază a strategiei anticriză punerea deoparte a orgoliilor de partid şi introducerea unui nou tip de guvernare, atentă cu banii publici, econoamă şi prevăzătoare.
Intepretarea acestei variante pune din capul locului anumite probleme de ordin doctrinar. Prima ar fi lipsa unei identităţi şi coerenţe ideologice, care, departe de a fi un moft „intelectualist“, se reflectă în mod direct în ezitările, gafele şi incongruenţele guvernării actuale, pe scurt, în lipsa unui program de guvernare real şi coerent. Copleşitoarea majoritate de 70 de procente în primul parlament al României ales în urma unui scrutin uninominal a fost argumentul suprem. S-a pornit la drum cu promisiunea bunei guvernări, un concept prea puţin avut în vedere de guvernele României. O bună guvernare care să ţină seama de competenţele legislative ale parlamentului şi să lase deoparte legiferarea prin ordonanţe de urgenţă. Care să introducă, mai cu seamă prin noua generaţie de politicieni, o nouă viziune asupra bunei administrări a statului şi a resurselor sale. La aproape opt luni de la instalare, un ministru e deja sub urmărire penală, altul aşteaptă hotărârea, iar pentru un al treilea s-a înfiinţat o comisie parlamentară de anchetă. După cum se vede, speranţa unei coaliţii instalate pentru buna guvernare a scăzut direct proporţional cu economia României. Iar improvizarea pare a fi singura doctrină a coaliţiei – dar nu cu atât de bune rezultate ca în Commedia dell’arte. //
