De același autor
„Atitudinea noastră publică trebuie să fie una de smerenie, pentru că asta este cea mai mare calitate a unui creştin. (…) Religia aduce cunoaștere, religia nu aduce supunere. (…) Cu cât vom încerca să impunem progresismul, atunci când el nu este acceptat, atunci când oamenii nu se regăsesc în aceste valori, atunci de fapt vom încuraja populismul şi extremismul.” Vorbele de mai sus nu vin de la purtătorul de cuvânt al BOR sau de la vreun alt reprezentant al unui cult dintre cele care s-au perindat săptămâna trecută, mai mult sau mai puțin convingător, să-și pledeze cauza. Aceste cuvinte au fost lansate în spațiul public pe 17 martie de președintele Partidului Social-Democrat, Marcel Ciolacu, teoretic mai apropiat doctrinar de „progresismul” pe care-l condamnă decât de idealul creștin pe care-l exaltă. Exemplul e mai degrabă regulă decât excepție în declarațiile politice ale partidelor dominante și indică linia mai profitabilă de analiză a noii polemici publice declanșate de adresa redactată de BOR și de alte 12 culte către Ministerul Educației, care solicită introducerea Religiei ca opțional la bacalaureat.
Miza fundamentală e definită de un clivaj: învățământ laic vs „popor creștin ortodox”. Tradiția de stat secular a României este fragilă și subminată de-a lungul întregii sale istorii cu o construcție instituțională realizată cam tot atunci (începând cu 1859) și de același domnitor reformator, dar care a preferat să subordoneze Biserica Statului în loc să despartă tranșant cele două „cetăți”. O soluție care a perpetuat ambiguitatea relației dintre Biserică și Stat inclusiv în perioada regimului comunist. Acesta nu a avut nicio problemă în a construi societatea supravegherii într-o perfectă disonanță ideologică: pe de o parte, preoți în închisori, pe de alta, preoți pe statele de plată ale Securității. Mai târziu, după sfârșitul perioadei terorii, Biserica a servit ca instrument de propagandă, primind în schimb avantaje pentru ierarhi, dar și umilințe, interdicții și persecuții pentru restul, ca să nu mai amintim de distrugerea masivă a patrimoniului.
Regimul politic de după 1989 a preluat la nivel instituțional multe dintre modelele de succes omologate de regimul comunist, dar și de cele dinainte, perpetuând dependența Bisericii de finanțarea publică. Mai ales pentru că ea a venit cu beneficiile unei rețele de propagandă și de transmitere a mesajului politic comparabile, la acea vreme, numai cu cea a defunctului partid comunist. Ceea ce nu înseamnă că nu a existat în paralel o mișcare de reparație legitimă, la nivelul practicilor sociale: libera practică a cultelor a fost o parte importantă a achiziției libertății și a valorilor democratice după 1989. Este însă foarte important ca planurile de discuție să rămână separate: suntem în 2023, nimeni nu este împiedicat în vreun fel să-și practice liber credința. Valorile europene, precum și Constituția garantează și apără libertatea religioasă și libertatea de cult. Așa cum apără și libertatea de a nu practica niciun cult și de a nu aparține niciunei religii, instituționalizată sau nu, și de a beneficia în egală măsură de acces nediscriminatoriu la educație, conform cu libertățile și valorile mai sus menționate. Religia în școli ca materie confesională nu intră sub incidența acestei problematici, ci ține exclusiv de aspectul menționat mai sus, anume ambiguitatea istorică fondatoare, parte integrantă a modelului politic românesc de la 1859 până azi, al coabitării dintre Biserică și Stat, mai precis al unei relații reciproc avantajoase confirmate și reconfirmate de fiecare regim politic, monarhie constituțională (în variantele Belle Époque sau interbelică), republică socialistă sau republică democratică europeană nord-atlantică. Cultivarea și expunerea valorizantă excesivă ale atitudinilor politice generate de acest model, mai ales în perioadele de maximă tensiune preelectorală, cum se prezintă deja 2023, constituie un catalizator suplimentar pentru solicitări precum cea trimisă de cele 13 culte semnatare. Faptul că BOR, în principal (pentru că materia Religie ortodoxă este majoritară) se simte îndreptățită să ceară introducerea religiei în evantaiul disciplinelor opționale de la Bac este, într-o logică internă, o cerință perfect coerentă: cea mai consecvent predată, în raport cu toate celelalte materii (mai puțin Româna și Matematica), disciplina din parcursul preuniversitar nu se regăsește actualmente în lista opționalelor la Bac.
De aceea, disputa „a fi sau a nu fi religie la Bac” nu atacă problema în punctul inițial, în cauze, ci în consecințe, care devin astfel dificil de contrazis formal. Iar chestiunea inițială, s-a spus deseori, este cum, cât și de către cine este predată religia în școli. Modelele europene sunt numeroase, chiar și în state care au principiul laicității înscris în Constituție (un model politic mai asumat, în această direcție, decât cel secular). Și în programa franceză se studiază, în cadrul altor discipline, „fenomenul religios”. Alte state introduc și ele, în diverse forme, studiul religiilor, ceea ce este de fapt elementar pentru completarea educației unui cetățean democratic informat și competent. Nicăieri însă, în statele europene democratice, „Școala de duminică” nu și-a făcut loc în programa școlară. Și acest detaliu esențial este cu încăpățânare eludat atât de ierarhi, cât și de marii politicieni români, care alimentează în continuare modelul politic autohton: Biserică, Armată și Patrie. //
