Drumul de la școală către noul totalitarism de extremă dreaptă

Ca de obicei, profesorilor li se va cere să facă mult mai mult decât meseria la care s-au înhămat, pentru că nu poți să faci educație într-o derivă financiară și de statut profesional precum cea promovată constant în România fostă educată, dar condusă de structurile de „intelligence” (ce ironie!). Profesorii vor fi chemați să facă minuni: să transforme apa în vin, să multiplice pâinile și să hrănească înfometații.

Probabil că și de aceea s-a gândit ministerul de resort să lanseze în dezbatere publică, printre altele, standarde creative și inovatoare de evaluare la disciplina cu cele mai multe ore dedicate în parcursul școlar, religia. Pentru că, nu-i așa, viitorii profesori nu vor avea nevoie de calificare profesională, ci de expertiză în miracole. La clasa I, elevul ortodox trebuie să „descrie trei elemente specifice bisericești, pornind de la participarea la slujbele religioase, oferind și exemple personale”. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reacționat semnalând o parte a problemei, însă i-a dat o lectură confortabilă: chestiunea poate genera inegalitate pentru că există copii cu dizabilități, care nu se pot deplasa duminica la slujbă sau nu au familii disponibile să-i ducă. Într-un interviu cu vicepreședintele instituției, publicat de Edupedu, se afirmă însă că mecanismul opt-in aplicat disciplinei religie poate oferi rezolvarea practică a problemei, pentru că legea prevede o cerere scrisă a părinților pentru înscrierea la ora de religie. Dar cutuma semnalată în școli, de ani buni, este mai degrabă de opt-out, înscrierea din oficiu, motivată de nevoia de a asigura norma profesorilor de religie. Or, într-un sistem în care regula scrisă și cutuma administrativă diverg sistematic, a spune părinților că „au libertatea să nu opteze” e un răspuns tehnic corect, dar, în același timp, o formă de a muta întreaga responsabilitate de pe umerii instituției pe cei ai familiei. În majoritatea cazurilor, părinții vor alege formula facilă, pentru o notă obținută ușor și pentru a-și feri copilul de o expunere nedorită, semnalată de atâtea ori de cei care nu aleg religia ca disciplină. Într-un fel, este analog cu ce s-a întâmplat vara trecută, cu responsabilitatea deficitului bugetar mutată pe umerii profesorilor: blamați victima, e întotdeauna mai ușor.

Să ne aducem aminte: anul trecut, administrarea deficitului bugetar s-a tradus prin austeritate brutală, aplicată în regim de dublu standard, ca de obicei. Normă didactică mărită, plata cu ora tăiată la jumătate, burse reduse, mobilitate forțată a profesorilor între unități, totul pentru o economie la buget estimată la aproximativ 0,02% din PIB. În condițiile în care, în exercițiul bugetar ulterior din 2026, serviciile de informații, în special SRI și SIE, au primit alocări cu minimum 14% mai mari. În treacăt fie spus, dezastrul de securitate cibernetică de la Cadastru, care ar trebui să fie principalul subiect pe agenda autorităților în aceste zile, în frunte cu Administrația Prezidențială, mai ocupată însă cu mângâierea pe creștet a serviciilor, arată că aceste alocări nu au favorizat nici pe departe interesul public.

Dincolo de considerentele tehnice, speța „disciplinei religie” poate fi citită și ca un episod dintr-un serial vechi: alimentarea unei culturi politice tradiționaliste, parohiale, cum se numește ea în științele politice, „apocalipsa cognitivă”, cum a numit-o sociologul francez Gérald Bronner. O educație publică redusă la mizerie, profesori culpabilizați constant, dar solicitați să devină făcători de minuni, pe de o parte, iar pe de altă parte, programe școlare care cultivă mitologiile istorice naționaliste, fundamentalismul religios și dispariția gândirii critice sunt ingredientele de manual pentru netezirea drumului către totalitarism.

Mai ales că scena publică internațională este azi terenul de joacă cinică al unei alianțe globale a relelor intenții și al completei ignorări a interesului public. Deunăzi, un europarlamentar „liberal” român revoluționa științele politice punându-l pe primul-ministru maghiar în tabăra „neomarxiștilor”, alături de alte personaje politice la fel de neverosimil clasate în aceeași categorie. Afirmația, care l-ar costa promovarea examenului la Introducere în știința politică pe orice student de anul 1, a fost probabil pusă în circulație de punctajul de partid. Din perspectivă politologică, acei actori politici care flutură the red scare la orice voce pro-democratică, țipând „neomarxism!” la fiecare colț de stradă, sunt exact cei care promovează populismul de extremă dreaptă. Ei reproduc tactica uzuală reinventată de restaurația neofascistă peste tot în lume și sprijinită cu aplomb de regimul politic promovat de locatarul de la Casa Albă și de alți lideri afiliați din lume. Capitalismul dereglementat și corupt face azi, din nou, casă bună cu neofascismul digital și cu restaurația dogmatismului obscurantist, cu anti-știința și cu impunitatea devenită normă, iar regimul politic de la București nu face excepție. La 90 de ani de la lovitura de stat a fasciștilor spanioli, conduși de generalul Franco sprijinit solid de Hitler, o retorică similară, adaptată epocii, ne este livrată în prime-time, ca o nouă cruciadă pentru religie și patrie, iar copiii sunt pregătiți pentru ea de la clasa întâi.