De același autor
Preşedinţia a lansat, săptămâna trecută, propunerile privind revizuirea Constituţiei. Principalele puncte avute în vedere se referă la modificarea actualei structuri a parlamentului, precum şi la anumite aspecte ale relaţiei dintre parlamentari şi justiţie, respectiv aceea dintre parlament şi preşedinţie. Imunitatea parlamentară face, în acest context, obiectul unei revizuiri prin articolul 72. Se intenţionează, în acest fel, limitarea actualei noţiuni prea generale şi extensive a imunităţii, care s-a dovedit un instrument adesea folosit de deputaţi sau senatori suspecţi de fapte de corupţie, dar puşi la adăpost de votul colegilor lor, solidari indiferent de culoarea politică. Recentele cazuri ale Monicăi Iacob-Ridzi şi Dan Păsat sunt de notorietate şi ilustrează eficienţa maximă a mecanismului de autoapărare aflat, deocamdată, la îndemâna aleşilor poporului în cazurile de corupţie. Tema reducerii sferei de acţiune a imunităţii parlamentare la chestiuni legate exclusiv de probleme politice e, de altfel, de mult discutată şi e de presupus că propunerea de schimbare nu va fi primită cu mult entuziasm în dezbaterea parlamentară. Propunerile similare legate de responsabilitatea ministerială, şi ea extrem de vagă în prezent, nu sunt însă reglementate la fel de explicit, ci trimit, prin articolul 109, la adoptarea unei legi organice.
Una dintre cele mai radicale propuneri de modificare se referă, indubitabil, la modificarea structurii parlamentului. Rezultat al unei campanii vechi de câţiva ani a preşedintelui Traian Băsescu, ideea eliminării uneia dintre Camere, în speţă Camera superioară, a fost de la bun început consecinţa unei abordări extrem de polemice în conflictul constituţional dintre preşedinte şi parlament. La vremea respectivă, adică în 2009, referendumul organizat concomitent cu alegerea preşedintelui s-a plasat, aşadar, într-o continuitate directă – şi, de ce să nu o spunem, emoţională – cu acţiunea de suspendare întreprinsă de faimoşii „322“. Doi ani mai târziu, referendumul e repus pe tapet ca principal argument pentru introducerea în pachetul de modificări a temei restrângerii parlamentului la o singură Cameră. Restul argumentelor sunt secundare – costurile instituţiei pot fi reduse şi prin soluţia, mai simplă şi mai adecvată necesităţilor democraţiei româneşti, a reducerii numărului de parlamentari în condiţiile menţinerii bicameralismului.
Laitmotivul campaniei pentru renunţarea la bicameralism este invocarea suveranităţii poporului. Rezultatul referendumului ar trebui să fie nenegociabil. Vocea poporului, aşa cum s-a exprimat ea la referendum, ar constitui, din această perspectivă, un reper obligatoriu, şi nu numai consultativ. Nimeni nu se mai întreabă însă astăzi dacă referendumul în sine a pus întrebarea potrivită şi dacă răspunsul nu a fost într-un anume fel sugerat, atunci când, după o campanie antiparlamentară fără precedent în istoria postdecembristă românească – nu comentăm aici îndreptăţirea ei –, poporul suveran a decis în majoritate că vrea nu două Camere, ci numai una. Ca şi în cazul sondajelor de opinie – sociologii ar putea spune mai multe! –, ceea ce rezultă din orice tip de consultare depinde foarte mult de ceea ce pui în întrebare. Iar polemica suscitată de actualul referendum, care se profilează la Capitală, arată foarte limpede că miza oricărei consultări de acest tip stă, în primul rând, în capacitatea iniţiatorilor de a formula acele întrebări de la care se aşteaptă un anumit tip de răspuns.
De altfel, continuând paralela dintre cele două referendumuri – se va spune că ele nu au legătură, dar esenţa lor, aceea a consultării directe a voinţei generale, rămâne constantă –, trebuie remarcată o atitudine diferită faţă de conţinutul simbolic al consultării din 2009 faţă de cea de acum, din iunie 2011. Despre una ni se spune că nu e negociabilă şi că voinţa poporului e suverană, că parlamentul ar trebui să se încline şi să o topească în revizuirea constituţională. Despre cea de a doua ni se atrage atenţia că vizează o lege care nu este de competenţa bucureştenilor – deşi e o Lege a Capitalei – şi că ea ar trebui rezolvată exclusiv de parlament, care reprezintă voinţa generală delegată, iar opinia bucureştenilor ar fi, în această speţă, una consultativă.
Unde este consecvenţa unei asemenea atitudini? Cu alte cuvinte, în primul caz, cel care priveşte revizuirea unei legi fundamentale şi, orice s-ar spune, modificarea naturii regimului politic, parlamentul ar avea rolul consultativ, el ar fi chemat să pună în operă o decizie deja luată. În al doilea caz, cel al unei legi cu caracter vădit particular, mai cu seamă raportat la Constituţie, ni se explică de fapt un lucru evident: anume că parlamentul este puterea legislativă într-un stat şi că numai el este chemat să elaboreze legile.
Există, în această atitudine formulată în diverse interviuri, luări de poziţie şi conferinţe de presă, o dublă măsură care tulbură imaginea „limpede şi clară“ a ceea ce trebuie să fie concepţia despre suveranitate şi raportul dintre democraţia directă şi cea reprezentativă, aşa cum este ea definită de modernitatea politică.
Pentru că dezbaterea la care suntem, zilele acestea, invitaţi provoacă două seturi contradictorii de argumente care ajung toate să arate un unic lucru limpede: o definiţie ezitantă a ceea ce înseamnă suveranitatea poporului şi a modurilor cum trebuie ea să se manifeste în democraţia de tip reprezentativ în care trăim, vrem, nu vrem, de la începutul secolului al XIX-lea.
Preşedintele chema, în conferinţa de presă în care a anunţat programul de revizuire constituţională, la respectarea suveranităţii populare exprimate prin referendum. Problema care intervine în aceast caz, dincolo de caracterul consultativ, este cum poate fi armonizată forma de consultare directă cu aceeaşi suveranitate a poporului, delegată în parlament, ales, şi el, prin vot universal şi direct? Din această perspectivă, poziţia exprimată în legătură cu Legea Capitalei e mult mai atentă cu distribuirea democratică a palierelor de expresie a voinţei suverane, care trebuie, în mod neîndoielnic, să treacă prin parlament. Înainte de orice revizuire a Constituţiei, ar fi necesară reamintirea permanentă a faptului că, de vreo 200 de ani încoace, democraţia nu se mai poate constitui – fără riscul căderii în totalitarism – ca o expresie pură şi unilaterală a puterii poporului, ci trebuie să traducă o relaţie dintre voinţa acestuia şi instituţiile care o încarnează. Gestiunea cotidiană şi paşnică a politicii – în termenii constituţionalistului Giovanni Sartori – se străduieşte să răspundă astfel interogaţiei fundamentale despre cum poate un popor de milioane să-şi exercite puterea asupra lui însuşi. //
Citeste si despre: referendum, suveranitate, revizuire, Constitutie, Legea Capitalei.
