De același autor
Anumite episoade arată cât de selectivă a fost doamna Mona Pivniceru în ultimii ani în apărarea unor principii, altfel extrem de nobile, cum ar fi independența justiției.
Avem un ministru al Justiției, numit pe 23 august (dată care era, până acum vreo 22 de ani, ziua națională a Republicii Socialiste România). Se pune astfel capăt interimatului asumat cu atâta devotament de primul ministru Victor Ponta. Și, am adăuga, spre marea sa ușurare: atingerea obiectivelor aflate pe lista de priorități a guvernării USL - printre ele, numirea unor persoane convenabile la cârma Justiției - a suferit deja, din pricina întârzierii numirii doamnei foste magistrat Mona Pivniceru, un proces de încetinire.
Fostă membră în Consiliul Superior al Magistraturii (unde ar mai fi avut patru ani de mandat), fostă judecătoare la Înalta Curte de Casație și Justiție, Mona Pivniceru și-a dat demisia din magistratură după 22 de ani de activitate în domeniu, pentru a ocupa fotoliul de ministru al Justiției într-un cabinet a cărui existență este certă, în viitorul previzibil, până în luna decembrie a acestui an. Deși președintele interimar Crin Antonescu i-a făcut la numire o Laudatio demnă de Premiul Nobel pentru Pace, acțiunile publice ale doamnei Pivniceru lasă loc unor serioase semne de întrebare ridicate de motivațiile acceptării unei funcții atât de vremelnice. Și numai prevederile legale au ferit-o de o cercetare privind buna reputație profesională la Inspecția Judiciară, singura instituție abilitată să se autosesizeze în acest sens, potrivit precizărilor făcute de CSM pe 16 august, dar care a ales să nu o facă.
Nu e vorba de vreun proces de intenție, ci de anumite episoade care arată cât de selectivă a fost în ultimii ani actuala doamnă ministru în apărarea unor principii, altfel extrem de nobile, cum ar fi independența justiției. În calitate de lider al Asociației Magistraților din România (AMR), a jucat cartea sindicalistă pentru apărarea avantajelor salariale ale magistraților. A fost unul dintre personajele centrale în greva din iulie 2009 a judecătorilor și grefierilor, care protestau față de reducerile salariale operate de Ministerul Justiţiei, condus la data aceea de Cătălin Predoiu, împotriva căruia a depus atunci și o plângere penală pentru abuz în serviciu. (Trebuie notat că singura asociație profesională care nu s-a raliat acestui demers, deși participa la grevă, a fost Uniunea Națională a Judecătorilor din România.)
Mediatic, Mona Pivniceru era însă extrem de prezentă și înainte de iulie 2009, cu ieșiri critice la adresa puterii politice de atunci. La începutul lunii martie 2009, aceeași doamnă s-a simțit vizată de o observație a președintelui Băsescu privind rata mică a mandatelor de arest preventiv și lentoarea Ministerului Public în soluționarea dosarelor. Uitând că nu e șef de ONG și nici moderator la Antena 3, ci lider al magistraților, s-a văzut obligată să apere drepturile omului, fără să sufle un cuvânt despre partea a doua a problemei, semnalată de altfel în fiecare an de rapoartele pe Justiție ale Comisiei Europene: tergiversarea marilor dosare de corupție.
Astfel că, devenită o vajnică apărătoare a drepturilor omului, Mona Pivniceru nu a revenit pe platourile de televiziune la sfârșitul lui ianuarie 2011 pentru a lua, bunăoară, poziție față de imixtiunea liderilor opoziției de atunci într-un act de justiție - cum a fost bâlciul din jurul arestării preventive a președintelui CJ Argeș Constantin Nicolescu (PSD). Și-a adus apoi din nou aminte în noiembrie 2011, când s-a opus unui proiect de lege realizat de guvern și trimis în procedură de urgență în parlament care conferea prerogative ministrului Justiției, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) și procurorului general să sesizeze Inspecția Judiciară și să pornească acțiuni disciplinare împotriva judecătorilor și procurorilor. Apoi a uitat din nou și s-a trezit filmată urcându-se în mașina fiului lui Adrian Năstase. Nu e de mirare că nu a mai văzut niciun atac la independența magistraților în alocuțiunea președintelui interimar Crin Antonescu, care a cerut public procurorului general Laura Codruța Kövesi, președintelui CSM Alina Ghica și ministrului interimar al Justiției Victor Ponta explicații în legătură cu natura anchetelor „în masă“ pe care Parchetul General sau procurorii DNA le desfășoară într-un mare număr de localități din țară. Domnul Antonescu, licențiat în istorie (?!), a comparat atunci anchetele cu teribilele colectivizări din anii ‘50.
Cu toate acestea, primul ministru Victor Ponta ne asigură că numirea doamnei Pivniceru nu are nicio legătură cu dorita schimbare a procurorului general Laura Codruţa Kövesi sau a șefului DNA, Daniel Morar, amândoi susținuți intens, deschis și repetat de oficialii europeni și de ambasadorul american Mark Gitenstein - adică de reprezentantul în România al Statelor Unite, acea țară de dincolo de Atlantic față de care domnul Crin Antonescu nutrește sentimente puternice și amestecate. Încercând să ne convingă - cu mult năduf - de intențiile sale principiale, primul ministru a transmis - poate fără să vrea - contrariul. În primul rând, a mărturisit că își dorește foarte mult să îi schimbe pe Daniel Morar și pe Codruța Kövesi, dar că are niște angajamente de respectat față de José Manuel Barroso, așa încât nu a putut lua asemenea măsuri în calitate de ministru interimar, ajutat de un președinte la fel de interimar. În al doilea rând, că numirea doamnei Pivniceru în funcția de ministru al Justiției va permite schimbarea unor oameni pe care domnul Ponta „personal nu îi place“ fără ca Uniunea Europeană să mai poată obiecta în vreun fel. //
