De același autor
La o lună după declanșarea uneia dintre cele mai complexe crize democratice de după 1989, liderii politici autohtoni – poate nu toți, dar majoritatea – dau impresia nu numai că nu le pasă de fapt de consecințele dramatice ale evenimentelor din decembrie, dar, mai mult decât atât, oferă din ce în ce mai multe indicii că situația le convine de minune și că, într-un fel sau altul, chiar dacă nu au provocat-o în întregime, sunt perfect conștienți de partea de responsabilitate și nu-și doresc decât să adâncească criza politică. De ce? Poate pentru că, la un anumit nivel, această criză convine.
Multă lume s-a uitat de pildă la clipul viral, regizat cu multă grijă, în care președintele PSD schimba, pe un ton relaxat, cu un alt membru al ierarhiei de partid impresii de la marele troc cu voturi petrecut la primul tur al prezidențialelor. Cum au zis unii să-i dea voturi lui Simion, cum au spus alții să nu... Stupefiant și îngrozitor nu era numai ceea ce recunoșteau, vorba ceea, cu subiect și predicat, anume că au existat înțelegeri pentru manipularea electorală în favoarea lui Simion într-un calcul politic care l-ar fi propulsat pe Marcel Ciolacu în turul doi – calcul politic extrem de inexact, după cum s-a văzut ulterior. Chiar mai șocant era aerul de normalitate afișat cu această ocazie. Pentru aceste două personaje, ca și pentru mai toată generația de politicieni ajunși acum la putere, cu vârste între 40 și 55 de ani, normalul în politică e joaca de-a alegerile, manipularea cu pomeni electorale, cu presiuni locale sau cu votul multiplu. Ciclu electoral după ciclu electoral, așa s-au făcut lucrurile în democrația noastră procedurală, hrănită cu strictul necesar pentru a supraviețui formal și pentru a putea fi apoi monetizată și exploatată. Un întreg sistem de partide construit într-un dispreț al valorilor democratice autentice, generații de trepăduși politici obișnuiți să fenteze statul, regulile democratice, să-și bată joc de naivii care mai cred în puterea votului autentic, să cumpere și să vândă influență, să caute mediocritatea și servilismul și să-l cultive ca însușiri de seamă ale omului bun la toate.
În cel mai recent volum al său din 2024, Freedom, istoricul american Timothy Snyder completează tripticul politicilor liberticide demarat în Drumul către nelibertate. Scriam mai demult despre primele două tipologii: prima este politica inevitabilității, dominantă după Snyder în epoca utopismului democratic din anii 1990, care presupunea că viitorul aparține progresului democratic irezistibil. Conform analizei lui, utopismul democratic poate duce la pasivitate și la o acceptare periculoasă a statu-quoului, subminând libertatea. Concomitent, Snyder identifică politicile eternității, concentrate narativ pe glorificarea trecutului, ignorând viitorul ca proiect comun. Neoimperialismul putinist, clădit pe ruinele Uniunii Sovietice, cultivă și construiește identități colective, niciodată individuale, fundamentate pe un constant sentiment al crizei și urgenței, al pericolului iminent care cere sacrificiul prezent în spiritul unei glorii iluzorii trecute și promisiunii gloriei viitoare. Libertatea este dată la o parte în numele gloriei colective. În siajul politicilor eternității vine a treia formă, a catastrofei (Snyder 2024, 158). Politicile catastrofei (de care scria, într-un sens ușor diferit, și Niall Ferguson în Doom: The Politics of Catastrophe, 2022) se hrănește din urgență, din irațional, din postadevăr: Putin invadează Ucraina, Trump reinventează știința, tehno-utopismul devine metoda de elecție: „pentru a salva orice, fă click aici”, după cum scria Evgheni Morozov în 2013 (To Save Everything, Click Here: The Folly of Technological Solutionism).
În România, efectele politicii eternității încep și ele să se vadă. După ce 35 de ani s-a construit cu sârg, dar cu oarecare fereală, cu un soi de discreție pudică a unei mafii de primă generație, în ultimele săptămâni pare că s-a trecut la nivelul următor: măștile au căzut, iar culisele se cască impudic și dezvrăjit spre spectatorul neputincios. A doua generație de trepăduși vine și joacă politicile catastrofei sau, în variantă dâmbovițeană, politicile cacealmalei. Fără reținere și fără conștiința că spun și fac altceva decât ar trebui. Judecând după prestația duoului dinamic Ciolacu-Simonis, în universul socializării politice românești din ultimii 35 de ani voturile sunt un soi de bile colorate de sticlă pe care le schimbi, le bagi în joc și le retragi după bunul plac, în funcție de avantajele uneia sau alteia dintre strategii.
Rezultatul este uciderea din fașă a democrației, prin maimuțăreli periculoase, generate inclusiv de criza selecției cadrelor politice, o realitate care pare să definească sistemul nostru politic de mai bine de trei decenii. Într-o societate democratică funcțională, mecanismele de selecție ar trebui să producă lideri competenți, cu viziune și capacitate de a acționa în interes public. La noi însă, procesul este subminat de clientelism, populism și o profundă incapacitate a partidelor de a înțelege nevoile societății. Pe măsură ce vocile competente și responsabile din spațiul politic se vor stinge, încrederea în instituții va continua să scadă, iar societatea va deveni tot mai polarizată, din ce în ce mai sedusă de populismul georgescian. //
