De același autor
În România, politica devine din ce în ce mai puţin o chestiune de gestiune democratică a treburilor publice şi din ce în ce mai mult o perpetuă stare de surescitare, după reţeta leninistă a revoluţiei continue.
La 1 februarie, a început sesiunea parlamentară, care debutează cu o nouă alianţă oficializată şi cu mai multe modificări prevăzute sau măcar aşteptate în Birourile permanente. Săptămâna care a trecut a introdus însă în discursul proaspeţilor aliaţi o nouă perspectivă asupra ideii de corupţie, pe de o parte, şi asupra ideii de dreapta-stânga, pe de altă parte.
Tabloul întâi: preşedintele Consiliului Judeţean Argeş este arestat de DNA, sub mai multe acuzaţii grave de corupţie. Presa publică imediat după anunţul făcut de autorităţi o lungă listă cu „faptele de vitejie“ ale marcantului membru PSD, printre care cele mai uşoare sunt legate de trafic de influenţă şi abuz de funcţie. Fireşte, orice persoană este nevinovată până se dovedeşte contrariul. Lista însă rămâne impresionantă, iar justiţia trebuie să-şi urmeze cursul, mai ales că ritmul în care de obicei îşi întinde braţul ei lung poate fi asemuit cu cel al fluviului Amazon la vărsare. Orice încercare de a-l încetini suplimentar duce la sublimarea sa până la dispariţie.
Tabloul al doilea: PSD, condus de revoluţionarul Victor Ponta, anunţă în schimb mişcări de stradă şi pichetări ale sediilor PDL din ţară. PSD, partid social-democrat european, membru al Internaţionalei Socialiste, nu poate ieşi din logica revoluţionară pe care actualul său preşedinte, în incultura sa politică crasă, o ia drept doctrină de stânga. De altfel, Victor Ponta nu a depăşit, în asumarea politicii ca profesie, stadiul manifestaţiilor sindicale colorate în fulare roşii ori vaietele ipocrit-înduioşate ale unui proletcultism reşapat şi convertit la discurs social-european.
Arestarea preşedintelui CJ Argeş Constantin Nicolescu a devenit astfel o nouă ocazie pentru Victor Ponta - după episodul sindicalist din toamnă - de a demonstra că spiritul în care-şi conduce partidul nu are multe lucruri în comun nici cu modul de acţiune al unui partid democratic, nici cu statul de drept, în genere. „Stânga“ din mintea domnului Ponta este mai leninistă decât cea a şefului suprem, încă nedetronat, Ion Iliescu, iar „revoluţia permanentă“ devine în discursurile inflamate ale liderului PSD un instrument de departe mai frecventabil şi mai util decât recursul la justiţie. „Arestarea lui Constantin Nicolescu nu este lupta PDL împotriva PSD, ci împotriva poporului român“, le-a spus Victor Ponta liderilor PSD Argeş, adunaţi pentru indicaţii preţioase de primarul Piteştiului, Teodor Pendiuc. Logica partidului revoluţionar antisistem continuă cu o concluzie de-a dreptul neliniştitoare: „până la urmă, când îi vom învinge trebuie să îi pedepsim pe cei care ne-au adus în această situaţie“. De altfel, metaforele exhibate de Victor Ponta în ultima săptămână au mai mult de a face cu discursurile de tip bakuninist decât cu social-democraţia europeană a anului 2011, iar solidaritatea colegilor în jurul unui „confrate“ acuzat de corupţie aduce prea mult cu „celulele de criză“ ale fraţilor anarhişti pentru a mai putea pretinde că e luptă democratică.
Tabloul al treilea: preşedintele PNL Crin Antonescu mai găseşte încă aplombul de a vorbi, cu o siguranţă demnă de o cauză mai bună, despre proiectul unei „construcţii politice majore de care ţara are nevoie acum, împreună cu un partid de stânga – PSD“. Imaginea oferită de aşa-zisul partid social-democrat, care ar trebui să-i pună liderului liberal măcar acum anumite probleme de poziţionare în raport cu democraţia în genere, nu pare să-l tulbure. Atitudinea sa nu iese însă din logica în care a funcţionat vreme de un an, de la alegerea sa în fruntea partidului. Martie 2010 a însemnat pentru PNL startul în abandonarea completă a relaţiei sale atât cu tradiţia liberală autohtonă - subţire şi inconsistentă cum era -, cât şi cu o identitate doctrinară europeană. Privind bilanţul ultimilor ani care s-au scurs de la alegerile parlamentare, niciunul dintre partidele parlamentare nu mai poate invoca un criteriu valid de autoidentificare doctrinară. Marile teme care au definit, de bine-de rău, de-a lungul celor douăzeci de ani de după revoluţie, orientarea partidelor politice româneşti şi-au pierdut relevanţa nu atât din pricina epuizării materiei, ci mai degrabă a proastei ei utilizări. Anticomunismul, anticorupţia, dezbaterile asupra regimului politic, intelectualii în politică, pentru a nu aminti decât câteva, au ieşit aşa cum au şi intrat în discursul politic – fără consistenţă, fără nerv şi, mai grav, fără consecinţe notabile ori benefice.
De aceea, problemele de ordin doctrinar, pe drept cuvânt invocate de Ludovic Orban în raport cu alianţa cu PSD, nu mai au relevanţă în spaţiul politic românesc, atâta vreme cât reperele de bază s-au pierdut atât la dreapta, cât şi la stânga. Singurul criteriu de distincţie în confuzia generală pare a rămâne o oarecare rezervă în evaluarea anticipativă a actului de justiţie şi aici PNL ar trebui să joace prudent ultima brumă de respectabilitate la care ar mai putea avea pretenţia. Îndemnul unora dintre liderii liberali de a nu intra în jocul revoluţionar al PSD de apărare a corupţiei ar trebui luat în serios; dar structura profund demagogică a crezurilor politice ale lui Crin Antonescu, cea care l-a făcut să accepte chiar şi numai ideea apropierii de partidul condus de Victor Ponta, ridică serioase semne de întrebare privind discernământul său în calitate de şef de partid democratic. //
Citeşte şi despre: sesiune parlamentara, Consiliul Judetean Arges, Internationala Socialista, manifestatii sindicale, lideri liberali.
