Liberalii în 2010 – critică şi autocritică

Raluca Alexandrescu 09.03.2010

De același autor

Cu fiecare congres care trece, liberalii reuşesc să-şi amelioreze performanţa negativă de a se îndepărta de ceea ce ar trebui să însemne identitatea liberală şi, mai nou, chiar şi de clasicul binom liberalism–democraţie. Un an a trecut peste PNL de când tânăra speranţă Crin Antonescu a preluat de la Călin Popescu Tăriceanu frâiele unui partid trecut în opoziţie după alegerile parlamentare din toamna lui 2008. PNL trebuia atunci să-şi construiască un discurs justificativ privind colaborarea mai mult sau mai puţin deschisă cu PSD a Guvernului Tăriceanu. Un compromis în care scopul scuza mijloacele, au spus atunci mulţi dintre avocaţii liberalilor. Degeaba ne învaţă istoria recentă că o alianţă cu moştenitorii FSN nu va fi niciodată nici durabilă, nici profitabilă pentru cei care se îmbarcă în ea.

Congresul extraordinar de vineri, ca şi cel ordinar de sâmbătă, s-a desfăşurat sub patronajul preşedintelui de onoare Mircea Ionescu-Quintus. Însuşi acest detaliu vorbeşte mai mult decât un întreg tratat de ştiinţă politică despre relaţia perdantă cu trecutul, pe care au stabilit-o, şi la nivel simbolic, liberalii. În fond, deosebirea dintre PNL şi PSD este că acesta din urmă a asumat într-un mod mai deschis continuităţile blamabile pe care a ştiut să le convertească în atuuri. Ion Iliescu nu pretinde că este ceea ce nu a fost. Discursul lui tot cu „tovarăşi“ va începe, oricum şi oriunde l-ar pronunţa. În schimb, venerabilul epigramist Quintus, colaborator al Securităţii cu acte în regulă, este prezentat acum în raclă de cristal, ca unic depozitar al tradiţiilor naţional-liberale. E un viciu de construcţie, printre multe altele, neasumat şi ignorat chiar de liberali.

Delegaţii la Congres au aprobat, fără multe comentarii, dar şi fără entuziasm, modificarea de statut propusă de Crin Antonescu. Ea consfinţeşte alegerea unei conduceri în bloc a partidului, cu preşedinte şi vicepreşedinţi la un loc. Poate învăţând ceva din lecţia confraţilor de opoziţie de la PSD, Crin Antonescu a decis că e mai sigur să-şi fidelizeze dintru început secunzii. În van a ţinut Ludovic Orban – rămas pe dinafară în urma Congresului – să lanseze chiar un nou concept în discursul politic autohton, care să definească personajul creat în urma modificării statutului: adevărul este că instituţia „ţuţerului“ este atât de adânc înrădăcinată în politica de recrutare a cadrelor de partid, încât e dificil să nu doreşti, când momentul propice a venit, să-l şi înalţi la rang de practică oficială.

Nu este de mirare că marea noutate introdusă de votul delegaţilor la Congres a fost topirea în statut a unei viziuni nedemocratice de a face politică. În fond, într-un partid ameninţat aproape de la înfiinţare cu sciziunile, care a cunoscut gustul amar al opoziţiei extraparlamentare, o accentuare a disciplinei de partid şi a deficitului democratic ar putea să pară singura cale de întărire.

Anul 2009 a fost unul al mesianismului politic. Tot mapamondul a tremurat de emoţie la înscăunarea preşedintelui Obama şi l-a învestit cu un capital disproporţionat de speranţă. S-a mizat pe cartea miracolului, iar în politică credinţa în minuni nu numai că nu le face să ţină trei zile, dar, dimpotrivă, poate provoca dezastre. Antrenaţi de valul Obama, politicienii români s-au lansat, la rândul lor, în proiecte similare.

Liberalii nu au făcut excepţie. În martie 2009, Călin Popescu Tăriceanu nu a mai fost considerat demn de modelul Obama, care domina etosul politicii noului val, deşi performanţele menţinerii la guvernare până la alegerile din toamna lui 2008 l-ar fi recomandat măcar pentru păstrarea preşedinţiei partidului. El a fost înlocuit cu Crin Antonescu, ales în aplauze, lacrimi de emoţie, îmbrăţişări şi flori: noul Mesia al dreptei. S-a aruncat în lupta electorală cu arme şi bagaje. A ales războiul total ca strategie generală, fără să ia în calcul varianta înfrângerii. Care a venit şi i-a găsit, pe liberali ca şi pe pesedişti, într-o sublimă pierdere de identitate.

După tsunami-ul electoral de la sfârşitul anului trecut, niciunul dintre partidele parlamentare nu mai poate invoca un criteriu valid de autoidentificare doctrinară. Marile teme care au definit, de bine, de rău, de-a lungul celor douăzeci de ani de după revoluţie, orientarea partidelor politice româneşti şi-au pierdut relevanţa nu atât din pricina epuizării materiei, ci mai degrabă a proastei ei utilizări. Anticomunismul, anticorupţia, dezbaterile asupra regimului politic, intelectualii în politică, pentru a nu aminti decât câteva, au ieşit aşa cum au şi intrat în discursul politic – fără consistenţă, fără nerv şi, mai grav, fără consecinţe notabile ori benefice. Atunci când au existat, ele s-au făcut simţite în deruta dezbaterii din spaţiul public.

Se afirmă din ce în ce mai răspicat că politica este, à l’américaine, în primul rând o chestiune pecuniară. (Se uită, fireşte, că în politica americană se mai vorbeşte, măcar după semnarea cecurilor, şi despre altceva...) Cuvântul de ordine este rentabilitatea: investiţia profitabilă. Emblematică a fost intervenţia la un post de televiziune a lui Varujan Vosganian, care a expus un soi de decont – în zeci de mii de euro, de altfel modest în raport cu sumele ameţitoare vehiculate îndeobşte în aceste cazuri – al investiţiilor personale în campania electorală. Despre dezbateri, idei, programe nu se mai vorbeşte. Doctrina liberală e o vagă amintire, ea se traduce în zilele noastre prin „critică şi autocritică“, vorba Noricăi Nicolai infierând tovărăşeşte declaraţiile de vineri ale lui Călin Popescu Tăriceanu, vizibil alarmat de noua cale deschisă în PNL. Toate topite în discursul amorţit şi mai demagogic ca niciodată al nou alesului Crin Antonescu, rostit în faţa unei săli deja goale.

Alegerile prezidenţiale au avut acest efect paradoxal: au reconfirmat preşedintele, lăsându-i pe dinafară subiectele.

Modernizarea statului, tema propusă – dar nu impusă! – în campanie de preşedintele Traian Băsescu, nu se mai regăseşte astăzi nici măcar la nivel formal în discursul partidelor politice, fie ele la guvernare sau în opoziţie. Liberalii şi-au pierdut şi ei pe drumul presărat cu cadavre al campaniei electorale subiectele anului precedent – „să redăm ţării dreptul la o dreaptă autentică“. Ideea cooptării autentice a intelectualilor în politică trezeşte acum ori amuzamentul condescendent al unora, ori iritarea făţişă a altora – cazul PD-L este revelator în acest sens, dar nici PNL nu este departe. Încrâncenarea fără precedent – poate numai anul 1990 a mai cunoscut o astfel de intensitate a urii şi invectivei –, care a dominat spaţiul public în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din toamna anului trecut, a lăsat în urmă retorica găunoasă împachetată, pentru uzul maselor, în doctrină. //

Cuvinte cheie: liberali, PNL, Crin Antonescu, Ludovic Orban, dreapta

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22