Mesterul Manole, Miorita si "societatea cunoasteri"

Raluca Alexandrescu 29.10.2008

De același autor

Vineri, 24 octombrie, presedintele Ro­ma­niei, Traian Basescu, a promulgat le­gea privind cresterea salariilor profe­so­rilor, declarata anterior constitutionala de Curte si votata, inainte, cu lacrimi de emo­tie in ochi, de plenul unanim al Camerei De­putatilor.

Evenimentul, salutat cu aplauze de sin­dicatele din invatamant, primit cu bu­curia celui care vede creat un precedent de celelalte formatiuni sindicale ale buge­ta­rilor - desi presedintele a lansat o che­ma­re la pace sociala si la un moratoriu pe cresterile salariale in sectorul bugetar - si cu scrasnete si nervi de guvern, in frunte cu primul ministru Calin Popescu Tari­cea­nu, care si-a chemat ministrii la raport.

Suspansul creat de presedinte - Tra­ian Basescu a asteptat ultima zi legala pentru promulgare - a fost, fireste, acom­paniat de nesfarsite discutii in mass-me­dia, pentru a nu mai aduce aminte de ac­tiunile sindicale de protest ale functio­na­rilor publici, care nu par sa ia in serios nici atitudinea foarte seaca a guvernului, nici pe aceea mai impaciuitoare, dar nu mai putin limpede, a presedintelui.

In foarte agitata piesa a majorarii sa­la­riilor profesorilor exista aparent doua “ta­be­re”, una care doreste marirea, alta, afla­­ta in neta minoritate, care o refuza pe mo­tiv de subminare a economiei nationale (e bine ca, dupa verdictul dat in urma cu 19 ani lui Nicolae Ceausescu, se mai pot identifica si alti vinovati pentru acelasi delict).

Cei mai legitimi, fie in actiuni, fie in re­ven­dicari, par a fi presedintele, respectiv pro­fesorii.

In privinta cadrelor didactice, nu tre­buie sa fii un geniu al matematicii sau al sociologiei ca sa fii de acord ca, intr-ade­var, cu un salariu de 700 de lei pe luna nu se poate trai si, pe de alta parte, nu se poate cere performanta. Nu e de mirare ca numarul suplinitorilor a depasit, in inva­ta­mantul preuniversitar, orice limita admi­si­bila, iar acesti suplinitori nu au, in ma­joritatea cazurilor, calificarea minima ne­ce­sara pentru ocuparea, fie si temporara, a postului. Nu e de mirare, de asemenea, ca multi posesori ai diplomelor de mas­terat si de doctorat nu se mai inghesuie sa-si construiasca o cariera in mediul universitar pe care, din pacate, nu de puti­ne ori, il parasesc cu un suspin de usu­ra­re, din varii motive. Lista ar putea con­ti­nua la nesfarsit, nimic nu e nou si nimic din ceea ce s-ar putea spune la acest ca­pitol nu a ramas nespus.

Detractorii, pe de alta parte, indica lipsa de competitivitate a acelorasi cadre didactice, lipsa constiintei profesionale si coruptia. Exemplele aici sunt mii si merg de la gradinita pana la liceu, daca nu chiar mai sus. E din nefericire un cerc vi­cios - dar nu o scuza pentru acest tip de practici -, acelasi cu cel din sistemul me­dical. Angajatii cu salarii proaste si cu me­se­rii dispretuite isi “capuseaza” propriul loc de munca.

Pe de alta parte, legitimitatea demer­su­­lui presedintelui de a promulga legea in chestiune se sprijina nu numai pe argu­mentatia oferita, dar si pe documentul adoptat in luna martie a acestui an si semnat, la Cotroceni, de toate partidele politice, apoi de Academia Romana si de 22 de asociatii sindicale si studentesti.

Pactul National pentru Educatie, datat 5 martie 2008 - o data atipica pen­tru dezbaterile privind situatia invata­man­tu­lui romanesc, consumate indeobste in in­ter­vale de timp bine definite calen­da­ris­tic si concentrate in jurul inceputului anu­lui scolar, respectiv universitar -, este con­ceput in directia armonizarii sistemului romanesc de invatamant cu cel euro­pean, in directiile adoptate de Procesul Lisabona. Partenerii politici si sociali au fost asadar de acord cu constatarile, obiectivele si mai ales termenele revazute de documentul de altfel concis - 44 de pa­gini, de trei ori mai mic decat raportul pri­vind starea si obiectivele educatiei, intoc­­mit de Ministerului Educatiei si Cerce­tarii, care insumeaza peste 140 de pagini si de unde nu aflam lucruri fundamental noi, in afara de eroismul ministerului in pro­movarea obiectivelor propuse.

Date fiind constatarile de “principiu”, do­cumentul de la Cotroceni a stabilit, atat pentru invatamantul preuniversitar, cat si pentru cel universitar, nu numai obiective, dar si termene limita de realizare, asa cum ii sade bine oricarui “plan”, care isi pro­pune, in plus, promovarea unei “socie­tati a cunoasterii”, bazata pe educatie, cer­cetare, dezvoltare si inovare.

Tabara aparatorilor salariilor cadrelor didactice contine un alt actor, pe cat de vocal, pe atat de nelegitim. E vorba de PSD, care o trimite la inaintare pe Eca­te­ri­na Andronescu, fost ministru al Inva­ta­man­tului in guvernarea PSD, din 2001 in 2003, cand a fost inlocuita cu Alexandru Athanasiu. Ea acuza actualul guvern de imoralitate, coruptie si incompetenta si se bate cu pumnii in piept pe tema reali­za­ri­lor guvernarii PSD, prin care mentioneaza mandra informatizarea scolilor sau pro­iec­tul celor 400 de sali de sport. Trebuie, in­­­­sa, amintit ca cele doua programe au fost obiectul unor imense scandaluri la sfar­situl anului 2004, cand PSD parasea gu­vernarea si cand s-au dat publicitatii con­tracte de zeci de milioane de dolari acor­date fara licitatie de guvernul Nastase, in scopul unei palide informatizari. Invata­man­tul romanesc nu sta mai prost acum decat acum patru ani, iar urletele electo­rale ale PSD legate de coruptia si incom­pe­tenta guvernarii din ultimii patru ani au tot atata legitimitate cata ar fi avut, sa zicem, vesnicul Ion Iliescu candidand pen­tru al patrulea mandat de presedinte.

Pentru populatia neimplicata direct in eveniment, scoala are exact imaginea pe care le-o dau televiziunile si presa, asa cum spuneam, cu aceeasi regularitate si in acelasi pattern predictibil, care ne face sa stim, cu certitudine, ca in iulie nu ninge sau ca preturile cresc.

Pentru parinti sau pentru studenti, lu­crurile stau mai nuantat, dar nu mai bine, uneori dimpotriva. Unii au stat la coada la poarta gradinitelor pe la inceputul lunii mai, in speranta, uneori desarta, ca se va gasi un loc si pentru copilul lor de trei ani care intra, iata, in sistemul de “educatie timpurie”, obiectiv prioritar inclus in Planul de Actiune, unde aflam ca atat cresele, cat si gradinitele private vor fi incluse, pana in 2010, intr-un sistem de finantare publica prin sistemul voucher. Cu alte cuvinte, parintii vor putea sa-si deconteze cei 300 de euro pe luna, cat dau la o gra­dinita particulara, din bani de la buget. Si, pentru ca tot veni vorba de sume in euro, tot Planul de Actiune, semnat de toate par­tidele politice, vorbeste despre infiin­tarea, tot pana in 2010, a unui “cont ban­car personal de educatie permanenta pentru fiecare nou-nascut din Roma­nia”, in cuantum de 500 de euro depusi din bugetul public, cont pe care bene­fi­cia­rul sa-l poata folosi de la varsta de 16 ani in scopul continuarii studiilor. Viitorii pa­rinti au de ce sa rasufle usurati daca mai aveau indoieli: statul le va trimite copiii la universitate.

Exemplele pot continua, pentru ca, desi Planul de Actiune este, la o prima lec­tura - si facand in orice caz abstractie de termenele prevazute -, pertinent si conform cu ceea ce, in unele sisteme de educatie europene, se aplica deja, el fra­peaza, la o analiza mai atenta, prin carac­terul utopic al unora dintre partile sale, mai cu seama la cele referitoare la inva­ta­mantul preuniversitar. Cel mai la inde­mana exemplu este cel privind introdu­ce­rea “planurilor individuale de invatare”, cu termen de aplicare 2009-2010, care vizeaza “individualizarea invatarii” si introducerea progresiva a unui sistem de evaluare care sa se concentreze pe ob­servarea si monitorizarea achizitiei cunos­tin­telor, si nu pe ierarhiile scolare. Aceas­ta monitorizare - tot din Plan aflam - ur­meaza a se face prin intocmirea unui do­sar personal, informatic, al fiecarui elev, pe care-l va purta cu el de la clasa intai pana la terminarea liceului. Oricine este cat de putin la curent cu stadiul proce­du­rilor de evaluare si monitorizare a elevilor nu va putea decat sa zambeasca jenat, nu atat la auzul ideii in sine, ci mai ales al termenului. Planurile individuale de inva­ta­mant, vazute ca o cheie de bolta a schim­barii sistemului, sunt inca la stadiul experimental chiar si in tari bogate ale Uniunii Europene. Ele se aplica in regim de proiect-pilot in anumite scoli, in con­ditiile in care bugetul invatamantului local nu e 6% din PIB-ul Romaniei, ci din acela, sa zicem, al Luxemburgului, unde o clasa are 15 elevi - la noi si la gradinita sunt cam 35 intr-o grupa -, iar la 45 de elevi din clase paralele exista patru invatatoare care gestioneaza introducerea siste­mu­lui.

Planul de Actiune, la care au aderat toa­te partidele si sindicatele din invata­mant, e o poveste frumoasa. Nenorocirea e ca Romania nu este un Fairy-land, in care ministrul Invatamantului sa joace rolul lui Tinkerbell, iar Peter Pan sa-i invin­­ga pe pirati (lasam la latitudinea cititorilor distribuirea rolurilor). Nefiind intr-o poves­te cu zane, ci intr-o tara de legenda, in care principiul transhumantei, al alter­nan­tei deal-vale si al mesterului Manole nu sunt intrecute - desi nu detronate - decat de Principiul lui Peter, “societatea cu­noas­te­rii” trebuie sa mai aiba rabdare.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22