O indiscreție mioritică a BOR

Recenta ieșire la rampă a purtătorilor de cuvânt mai mult sau mai puțin oficiali ai ierarhiei ortodoxe nu face decât să confirme distanța crescândă dintre rolul pe care BOR și-l arogă în societatea românească și cel pe care ar trebui, cu mai mult folos și mai multă smerenie, să și-l asume.

Începutul de an a debitat cu o polemică pe cât de indiscretă, pe atât de absurdă. Ultima do­rință a unei persoane publice - și facem aceas­tă precizare numai pentru că profilul ei public a fost privit ca o jus­ti­ficare suficientă pentru lan­sarea discuției - a fost ca, du­pă moartea sa, trupul să fie incinerat. Persoana în ca­uză nu s-a manifestat niciodată ca traversată de credință, de tremur religios, mai degrabă dimpotrivă. Într-o țară nor­mală, lucrurile ar fi trebuit să rămână aici, iar familia lăsată să procedeze conform testa­mentului.

În alternanța noastră mioritică, noi suntem, însă, vorba regizorului Cristian Mungiu, din­co­lo de dealuri, în țara bigotismului, a ignoranței culpabile, a intoleranței fals binevoitoare, a obtuzității. Întotdeauna se nimerește cineva care știe mai bine ce trebuie făcut, ce e bine și ce e rău. De aceea, Biserica Ortodoxă Ro­mână a ținut să vorbească neîntrebată. Să in­tre pe un teritoriu unde nu era invitată; mai rău, să-și justifice intruziunea cu argumente de o calitate îndoielnică. În loc să provoace o dezbatere reală în sânul Bisericii, într-o ches­tiune extrem de sensibilă (pe care Biserica Ca­tolică a lămurit-o din 1963 deja), BOR a ales să vină cu două seturi de argumente: inter­pretări dogmatice, bigote și simpliste sau discursuri um­flate despre marile valori ale marelui popor român orto­dox. Inadecvare, imobilism, in­ca­pacitate de adaptare la lu­mea de azi.

Politica antireligioasă a co­muniștilor și în special cea de demolare a bisericilor din vre­mea național-comunismului ceaușist a provocat după 1990 un val de contrareacții. Reparatorii, com­pen­satorii pentru zecile de ani când părinții noștri făceau cununia religioasă în ascuns, iar bo­te­zul cu fereală. Reparatorii pentru sutele, miile de ani de închisoare grea, adunate de pre­oții care au înfundat pușcăriile pentru sin­gura vi­nă de a fi slujitorii lui Dumnezeu, și nu ai au­torităților uzurpatoare comuniste.

Compensatorii, în sfârșit, pentru sutele, miile de cărți unde cenzura comunistă tăia fiecare ocu­rență a cuvintelor Biserică, Dumnezeu, cru­ce.

În 22 de ani, cât s-au scurs de la demararea campaniei de reconstrucție, lucrurile s-au mo­dificat, evident. S-ar spune că, măcar în acest domeniu - pentru că în altele e limpede că plătim cu vârf și îndesat repercusiunile po­liticilor ceaușiste -, situația s-ar fi corectat. Că am fi revenit la normalitatea practicării cul­telor religioase, că există o libertate a fie­că­ruia de a crede și de a practica.

Cu toate acestea, Ceaușescu are în continuare câștig de cauză. Pentru că discursul public al BOR evocă, din ce în ce mai pregnant, co­loratura naționalistă a pro­pa­gandei comuniste a anilor ‘70-’80 (și unde, trebuie spus, per­soa­na publică care a generat postmortem dez­baterea mai sus pomenită, regizorul Sergiu Ni­colaescu, a contribuit din plin). În centru nu mai e partidul comunist, e marele neam ro­mânesc, creștinat de Apos­to­lul Andrei - alt mit întreținut de BOR cu com­plicitatea ușor sli­noasă a clasei politice ro­mâ­nești care bate mătănii și cruci electorale de câte ori poate -, și credința lui strămoșească. Parlamentul a trans­format deja, la propunerea BOR, data de 30 noiembrie în zi liberă, le­gând-o în mod sim­bolic de ziua unității ro­mânești.

Fundamentalismul naționalisto-ortodox din ce în ce mai manifest tinde să depășească - dacă nu a făcut-o deja - limitele unei se­pa­ra­ții de bun-simț între Biserică și Stat, pe care gânditorii creștini ai Occidentului o vedeau ne­cesară încă de la începutul veacului al XIV-lea. Privind construcția politicii omenești separată de structurile ecleziastice, ei puneau deja problema unei juste economii a spațiului civic ca loc de întâlnire, dar nu de confuzie, de coabitare, dar nu de fuziune între practica politică și practica religioasă.

BOR nu a fost capabilă în 20 de ani să dez­volte o componentă reală de implicare socială la nivel instituțional. Inițiativele locale - preoți cu har și animați de un adevărat spirit creștin care, prin propriile eforturi, ridică orfelinate, fac colecte de haine, hrănesc săracii parohiei - sunt cazuri individuale și de multe ori ne­susținute de ierarhia ortodoxă așa cum ar me­rita. Biserica Ortodoxă a înregistrat un recul și în oricum fragila ei dimensiune ecumenică, al cărui vârf a fost atins de vizita Papei Ioan Paul al doilea în România, în mai 1999.

Or, modul cum Biserica Ortodoxă înțelege să-și gestioneze locul în societatea românească și mai cu seamă în raport cu instituțiile statului pune deja anumite probleme în sensul evocat mai sus. Alocările disproporționate pentru Ca­tedrala Mântuirii Neamului, o Casă a Poporului ediția BOR, mai ales în condițiile accentuării pauperizării unei părți importante a populației României, indică în fapt nivelul de indecență atins de parteneriatul interesat dintre Biserică și Stat. Recenta ieșire la rampă a purtătorilor de cuvânt mai mult sau mai puțin oficiali ai ierarhiei ortodoxe nu face decât să confirme distanța crescândă dintre rolul pe care BOR și-l arogă în societatea românească și cel pe care ar trebui, cu mai mult folos și mai multă smerenie, să și-l asume. //