Politica românească din șanțurile Orientului

România nu a devenit numai oaia neagră a Uniunii Europene, ci un exemplu de manual despre cum poți să tulburi, din temelii, o construcție democratică recentă și insuficient consolidată sub pavăza fals-liniștitoare a voinței populare.

Situația politică din România e „o încur­că­tură balcanică“, conchide publicistul Neil Buckley într-o analiză publicată pe 12 au­gust de ediția on-line a Financial Times, după ce trece în revistă slă­biciunile structurale ale fra­gilului stat de drept ro­mâ­nesc construit chinuit du­pă 1989. Degringolada po­liticii românești din ul­ti­me­le două luni depășeşte însă cu mult acea încurcătură balcanică unde totul este luat à la légère. Istoria po­litică românească a ul­ti­mi­lor 150 de ani e plină de ase­menea încurcături rezolvate, de bine, de rău, cu ajutorul unor pârghii in­ter­naționale. Atunci când a existat o voință democratică în spatele demersurilor oa­me­nilo­r politici, ea s-a bizuit pe acțiunea des­chisă spre exteriorul granițelor, tocmai pen­tru că statutul de țară mică încon­ju­rată de vecini puternici conducea în mod inevitabil spre această poziție. Doctrina izolaționistă și neaoșistă, foarte frecventă de altfel în discursul politic românesc în­cepând cu ultimele decenii ale secolului XIX deja, nu a făcut niciodată casă bună, nici măcar în bruiajul balcanic românesc, cu discursul democratic sau cu statul de drept.

De aceea, atitudinea liderilor USL, în frun­te cu președintele interimar Crin An­to­nescu, e departe de a fi o simplă în­cur­că­tură balcanică. Povestea fără sfârșit a re­fe­rendumului, cu multele episoade legate de listele electorale făcute și refăcute după bunul plac al unei generații de politicieni crescute după chipul și asemănarea tran­ziției românești – unsuroasă, fără scrupule și fără repere –, a relevat, atât prin actele explicite și directe, cât și prin dublul discurs, că puterea instalată la București nu se lasă impresionată de cererile ofi­ci­alilor europeni și nici tulburată de me­sa­jele fără precedent, prin natură şi for­mu­lări, ale cancelariilor occi­dentale.

Afacerea referendumului și a listelor ar fi trebuit de altfel să se încheie înainte de a începe. Legea o spune clar, chiar și pentru ne­spe­cialiști: pe 11 iulie se con­sumase deja termenul legal de verificare și validare a listelor. Nu poți să schimbi listele electorale după con­sumarea unui scrutin organizat și des­fă­șurat pe baza lor, indiferent că-ți convine sau nu rezultatul.

Comisia de la Veneția, organ consultativ al Consiliului Europei – cea atât de in­vo­cată de USL înainte de referendum în ches­tiunea stabilirii cvorumului de participare necesar validării –, a cerut, la începutul săptămânii trecute, autorităților române și partidelor politice în ansamblul lor să se abțină de la toate presiunile asupra Curții Constituționale.

Luările de poziție ale comisarului eu­ro­pean Viviane Reding, referitoare la pre­si­u­nile exercitate asupra Curții Cons­titu­țio­nale sau ale președintelui Comisiei Eu­ro­pene José Manuel Barroso, merg în aceeași direcție și sunt rostite pe un ton din ce în ce mai apăsat. Nu și pentru urechile ma­rilor politicieni de la București, obișnuite cu larma asurzitoare și cacofonică a stu­diourilor de televiziune din care conduc țara, și nu cu politețea tăioasă și laconică a adevăratei politici europene.

Uniunea Europeană are la dispoziție câ­teva mijloace de presiune de folosit în even­tualitatea unor derapaje grave din partea statelor membre. Sancțiunile eco­no­mice, suspendările sau tăierile de fon­duri, prelungirea MCV-ului, rapoarte de țară critice sunt deja folosite, parțial, în cazul României. De două luni, România nu a devenit numai oaia neagră a Uniunii Eu­ropene, ci un exemplu de manual des­pre cum poți să tulburi, din temelii, o construcție democratică recentă și in­sufi­cient consolidată sub pavăza fals-li­niș­ti­toare a voinței populare. Un scenariu de suc­ces omologat de Revoluția Franceză în faza iacobină.

De partea Tratatului Nord-Atlantic, lu­cru­rile par să se miște în același sens al „pre­ocupării“ și al „îngrijorării“ înfășurate în ambalajul precaut al limbajului diplomatic, inaccesibil unor oameni cu o cultură po­litică sub nivelul mării. Vizita oficialului ame­rican Philip Gordon, asistent al se­cretarului de stat Hillary Clinton (parte a unei administrații americane care a ales, mai cu seamă în ultimii ani ai crizei, să privească mai mult către sine și mai puțin către aliații europeni), ar trebui să-i pună pe gânduri atât pe primul ministru, cât și pe președintele interimar. Mai cu seamă că, în programul vizitei la București, emi­sarul Departamentului de Stat a avut grijă să includă, înaintea convorbirilor cu Crin Antonescu și Victor Ponta, o întrevedere cu Traian Băsescu la sediul său de cam­pa­nie.

Ceea ce devine, din păcate, din ce în ce mai evident este că politicienii români la putere vorbesc o limbă cu totul diferită de a – încă – partenerilor europeni. (Și nu ne referim aici la calitatea englezei lui Crin Antonescu, deși ea spune multe...) Iar fa­lia nu este numai una de educație politică, ci, mai grav, de valori și de proiecte. Stu­poarea liderilor europeni decurge din in­congruența maximă cu valorile de­mo­cra­ției manifestată la cel mai înalt nivel de actualii reprezentanți ai instituțiilor ro­mânești. Toți consilierii domnului An­to­nescu nu vor reuși, împreună, să spele na­ționalismul involuat, demagogia găunoasă și primitivismul politic al celui care se crede deja președintele României pentru anii ce vin. Mai dramatic este că nici toate îngrijorările și somațiile elegante ale înal­ților reprezentanți ai politicii democratice europene nu par a mai avea vreo aderență, nici la actualul interimar de la Cotroceni, nici la aliații săi. //