De același autor
La 7 octombrie 2024, CCR dădea publicității motivația respingerii candidaturii Dianei Șoșoacă la Președinția României. În document se arăta că „înregistrarea candidaturii [...] încalcă condiţiile de eligibilitate prevăzute de dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 82 alin. (2), corelate cu cele ale art. 148 şi 149, cu referire la valorile democraţiei, la statul de drept, la respectarea Constituţiei corelate cu garanţia politico-militară a acestora, respectiv apartenenţa României la UE şi NATO (s.n.)”. Cu alte cuvinte, precedentul creat de CCR în toamna anului trecut ar oferi material justificativ pentru respingerea candidaturii acestui personaj, ale cărui poziții publice, repetate, care contestă garanțiile politico-militare ale României, traduse în apartenența la UE și NATO, sunt notorii. Săptămâna trecută, acest tip de mesaje au reapărut sub forma unor comentarii despre statalitatea Ucrainei, perfect mulate pe narațiunile împinse de autoritățile putiniste și combinate cu un naționalism revizionist de cea mai primitivă factură.
Acestea fiind spuse, cel puțin două observații se impun. Prima se referă direct la capacitatea unei instituții românești în 2025, oricare ar fi ea, de a reproduce un comportament pe criteriile care ar trebui să o definească din punct de vedere democratic. Sau, dimpotrivă, trebuie luată în calcul degradarea galopantă a acestor instituții și incapacitatea structurală de a funcționa potrivit criteriilor democratice: conformitate cu legea, transparență, independență față de imixtiuni politice subterane, traduse prin trafic de influență sau alte forme de interferență.
A doua observație se referă, și mai larg, la cât de desuetă pare a fi democrația la noi și în lume. Nu numai pentru că au existat o inconsecvență și o iresponsabilitate evidente încă de la cazul Șoșoacă. Ci și pentru că, începând cu 6 decembrie, niciuna dintre instituțiile obligate să informeze și să comunice despre ceea este relevant în cazul interferențelor străine care au justificat anularea alegerilor nu a făcut niciun pas convingător în această direcție. Să le luăm pe rând.
Președinția, cu un președinte care și-a prelungit mandatul la televizor și apoi a pus lacătul pe ușa biroului de la Cotroceni, fără să se mai sinchisească nici de ceremonii obligatorii pe fișa postului.
Serviciile de informații, deja complet discreditate, cu bugete supradimensionate față de ceea ce sunt în stare să realizeze în mod concret în raport cu fișa postului.
Autoritatea Electorală permanentă, condusă de un om validat de coaliția de guvernare precedentă care se întâlnea la chermeze cu acel candidat la președinție din pricina căruia s-au anulat alegerile.
Parlamentul, aflat în moarte cerebrală, nu dă semne că există decât ca tribună pentru AUR, pentru că restul partidelor par că au dispărut. Când apar, o fac numai ca să împingă în față narațiuni resuscitate și reambalate în retorica anului 2025.
Partidele politice nu mai există oricum demult decât ca remorcă pentru diverse clanuri și triburi. Peste toate, Coaliția pentru Familie a fost reconsfințită la Congresul PSD din 2 februarie, când Marcel Ciolacu și candidatul zilei pentru președinție Crin Antonescu au jurat credință veșnică familiei tradiționale. Antonescu a fost, de altfel, validat cu 5.484 de voturi pentru, 18 împotrivă și 14 abțineri.
La guvern, primul-ministru probabil că visează la Elon Musk și la campania halucinantă de preluare ostilă a domeniului public, așa cum o face acum multimiliardarul american în administrația federală americană. Ministrul energiei preia și internalizează discursul împotriva Green deal-ului, ajutat de un cor de trumpiști până ieri in the closet, care scot capul acum și vociferează încurajați de vântul de delir dictatorial care bate pe tot mapamondul.
O seamă de comentatori observă că utopia neoliberală a creșterii globale și continue a bogățiilor (care, trebuie spus, a măcinat începând cu anii 1990 autoritatea publică în Europa și a destructurat statul social european gândit de fondatorii Comunității Europene) aparține și ea acum trecutului și este înlocuită treptat de capitalismul autoritarist de tip monopolist. Forma sa actuală nu este nouă și nici complet necunoscută, și se distinge prin privatizarea și militarizarea mărilor (vezi retorica militaristă a lui Putin combinată cu retorica tranzacțională și agresivă a lui Trump), un „comerț” monopolist și speculativ desfășurat în cadrul unor imperii teritoriale, precum și – mai nou – prin acapararea spațiilor fizice și digitale de către companii private gigantice, învestite cu prerogative suverane (vezi GAFAM), care impun propriile ritmuri, reguli și hegemonii.
Capitalismul autoritarist face casă bună cu naționalismul, cu protecționismul găunos și păgubos, aplicat deja de Viktor Orbán într-o Ungarie adusă în zece ani la sapă de lemn. Ceea ce începe să se audă dinspre guvern și parlament sună a mimetism tâmp, ticălos și inept, care ne va băga într-o spirală a sărăciei și corupției pe lângă care ce trăim acum va fi Paradisul pierdut. În sondajele coaliției, Călin Georgescu are aproape 40%. Fără diaspora, de unde mai adună voturi consistente. Iar 85% dintre votanții săi spun că nimic nu-i poate convinge să-și schimbe părerea. Chiar dacă nu va fi Georgescu, va fi altul ca el. Pentru că, de fapt, azi majoritatea covârșitoare a clasei politice, inclusiv partea așa-zis „proeuropeană” trage în aceeași direcție. „Je suis Georgescu” este noua deviză a politicienilor români. Dar, hei, să fim optimiști: Ministerul Educației menține 12 ani de religie în școli. Mai sunt speranțe pentru mântuire.