De același autor
„Sunt șeful aparatului statului român, în mod simbolic. Nu pot să accept că una dintre persoanele care lucrează pentru statul român poate fi tratată ca gunoi de către un cetățean. Este lipsă de respect la adresa statului însuși.” Complicat să scrii despre prestația președintelui în cele două conferințe de presă succesive (pe 10 și pe 12 noiembrie), de la Cotroceni și de la Dublin. Complicat pentru că, în zilele care s-au scurs de la consumarea momentelor, fiecare cuvânt, fiecare expresie, fiecare gest au fost comentate, interpretate, au făcut obiectul indignării și al scenariilor.
Poate merită observat că, în fond, conținutul simbolic al instituției prezidențiale a crescut de la un mandat la altul dintr-un exercițiu paradoxal: cu cât acțiunile președintelui în funcție au fost mai divizive sau mai provocatoare (în diverse moduri), cu atât așteptările publice, în mod repetat înșelate, au fost reportate în contul unui președinte ulterior, pentru un mandat viitor. Un bulgăre de nemulțumiri și frustrări acumulate în mandate succesive. Nu este singura explicație posibilă a focalizării exagerate și, aș zice, chiar păguboase pe Cotroceni, dar ceva din toate aceste elemente se regăsește în valul de indignare care a curs în bulele celor mai înfocați foști suporteri ai președintelui Dan.
La preluarea mandatului curent, observam că Nicușor Dan pornește la drum cu o piatră de moară: povara speranței. La un an și jumătate de atunci, devine destul de limpede că ea e prea greu de purtat și că proiectează deja destinul acestui mandat într-o fundătură străină de principiile unei democrații funcționale. Administrația prezidențială construiește ziduri defensive, în spatele cărora se consolidează „sistemul”.
În focul polemicilor și al condamnărilor publice, cel puțin două tematici fundamentale s-au degajat. Prima temă privește starea relației cetățenilor cu puterea publică și cu încarnarea ei majoră, președinția. A doua temă, legată strâns de prima, privește libertatea opiniei și a cuvântului: cum o definim, cum ne raportăm la ea și cât de greu e să o circumscriem unui spațiu democratic, într-o epocă altminteri dedicată ștergerii sistematice a graniței dintre etică publică și control politic.
Regimul politic inaugurat după decembrie 1989 nu a lăsat mult spațiu unei raportări democratice la funcția și rolul președintelui, iar cultura politică predominantă a fost, de la bun început, mai degrabă de tip patrimonial sau parohial, cum spun clasicii Almond și Verba, decât democratic. Nu putea fi altfel, în fond: un amestec de cult al personalității care venea din epoca Ceaușescu, parțial transferat în greutatea conferită funcției de președinte prin adoptarea modelului constituțional francez și care a perpetuat percepția generală a unei suprainstituții care face și desface jocurile politice, nu numai acolo unde ar avea atribuții, dar și mult în exteriorul limitelor.
Fraza citată la începutul acestui articol trebuie văzută și în context: un om izolat în spatele unui birou plasat la distanță de public, de unde vreme de două ore și jumătate justifică acțiuni trecute, explică decizii, evită întrebări incomode, găsește scuze unor funcționari publici cu comportamente inacceptabile, dar desfășurate „în timpul liber”, se ascunde în spatele regulamentelor, legilor speciale, chițibușurilor administrative și nu oferă nicio viziune despre viitor. Se închide (și ne închide pe noi, publicul) într-un labirint de detalii, articulate de o viziune extrem de îngustă și birocratic-managerială a funcției, care culminează cu un conflict moral de interese: eu, lucrător pentru statul român, îmi apăr onoarea mea de șef al statului român. Excesul de detalii birocratice și evitarea întrebărilor incomode au opacizat complet discursul prezidențial, de aici poate și senzația irepresibilă de vid și confuzie de după cele aproape trei ore de conferință de presă. De vid și în același timp de final de joc: președintele și-a epuizat deja capitalul de imparțialitate inițial (conceptul e formalizat de Pierre Rosanvallon în La Légitimité démocratique), fără să-l poată acum înlocui cu legitimitatea generată de transparență (amânarea sine die a publicării raportului privind anularea alegerilor din 2024 este piesa centrală) și responsivitatea, dispărută deja de la celebra replică „eu știu de o sută de ori mai mult decât dumneavoastră”.
Or, în această patologie schizoidă a reprezentării, relația cu presa este un indicator major: o vedem la scena globală în comportamentul locatarului de la Casa Albă reprodus, iată, la Cotroceni. Două ore și jumătate de falsă comunicare care se încheie cu interzicerea accesului unui jurnalist nu pot fi, de fapt, interpretate ca un act de transparență democratică, ci, paradoxal, ca un act de evitare a acesteia. Tocmai pentru că democrațiile contemporane se sprijină pe examenul critic, vecin cu suspiciunea, al exercițiului autorității publice, cetățenii au nevoie de exercitarea organizată a supravegherii și evaluării actului de guvernare. Acțiunea publicului, prin presă sau alte instrumente similare, ar trebui citită deci ca un mecanism al normalității democratice. Este exact ce nu a reușit președintele să facă săptămâna trecută.