De același autor
Au trecut două săptămâni de la alegerile din România și numai o săptămână de când noul președinte Nicușor Dan a intrat oficial la Cotroceni, dar așteptările și pretențiile care se revarsă în spațiul public poartă cu ele greutatea a cel puțin 10 ani de speranțe înșelate și povara a și mai multor ani de așteptări frustrate și promisiuni neținute. Se conturează, chiar și numai din această primă constatare, cât de greu va fi mandatul președintelui, nu numai pentru că misiunea lui, în actualul peisaj politic, este atât de complicată, ci și pentru că – nu e prima dată când se întâmplă, dar efectul cumulativ devine copleșitor – toate nemulțumirile precedentelor mandate se revarsă în ceea ce lumea își imaginează, își dorește în propriul proiect de țară.
Prima problemă deja evidentă este că președintele Dan lucrează cu materialul oferit de Parlament, ales pe 1 decembrie 2024 și marcat de contextul atât de problematic creat de fosta coaliție de guvernare PSD-PNL prin calendarul electoral propus cetățenilor atunci. Un legislativ problematic, pentru că a oferit o arhitectură greu de gestionat, unde partide urcate pe valul Simion, Georgescu și Șoșoacă au intrat în Parlament. Ele sunt acolo în continuare, chiar dacă POT a pierdut formal grupul parlamentar din Senat. Deputații și senatorii aleși pe acele liste au ieșit acum pe piața liberă a combinațiilor și își vor monetiza fotoliul în favoarea oricui va ști să le ofere formula mai avantajoasă.
Pe de altă parte, negocierile privind formarea unui guvern sunt și ele limitate de aceleași constrângeri; era deja evident că o echipă revoluționară, reformatoare nu poate fi degajată din configurația actuală. Decizia CCR de săptămâna trecută cristalizează capacitatea de mobilizare a rezistenței la schimbare și pune în evidență zone ale restaurației mai puțin vizibile. Un mediu de afaceri consubstanțial mediului politic, favorabil lipsei de transparență consfințite de decizia CCR, s-a antepronunțat în fapt și nu și-a ascuns satisfacția. Semnalele venite din această direcție, precum și toate indiciile legate de menținerea în portofoliile actuale a unora dintre miniștrii vechii coaliții indică, de asemenea, o dorință puternică a partidelor importante de a nu rupe liniile de demarcație ale politicii românești actuale.
Se vorbește mult despre restaurație. Dar pentru a avea restaurație, ar fi trebuit să avem o schimbare de regim. Poate mai potrivit în cazul românesc ar fi să-l privim ca pe o repliere a sistemului corupt politico-economic, în mod pasager surprins de rezultatele alegerilor din 18 mai, dar influent și cu pârghii de negociere și presiune mult mai importante decât spațiul redus de manevră pe care președintele îl poate avea.
Nicușor Dan nu are un partid în spate, ceea ce a constituit un imens avantaj electoral, dar complică infinit spațiul de negociere post alegeri. PSD face ce știe mai bine, adică se delimitează de propria moștenire politică și economică fabricând o narațiune de succes a ceea ce chipurile ar fi realizările guvernării precedente. PNL se urcă pe valul de aprobare și simpatie publică acumulat prin interimatul la Cotroceni al lui Ilie Bolojan, mizând abil pe memoria scurtă a unui electorat care pare a fi uitat deja că epoca Iohannis a rezultat din combinația personajului Iohannis cu partidul care l-a creat și apoi propulsat, un partid marcat și el de corupție și controlat de oligarhia toxică într-o măsură similară cu fostul partener de coaliție, PSD. Cazul primarului de la Sinaia este numai ultimul exemplu.
A doua problemă a începutului de mandat Nicușor Dan e chiar presiunea uriașă a investiției de speranță care l-a adus la Cotroceni. Electoratul lui Dan s-a mobilizat în urma unui clivaj puternic, deopotrivă federator și emoțional. Federator, pentru că perspectiva îndepărtării de o Europă a valorilor, a prosperității, a democrației, a toleranței și spectrul apropierii de zona gri, putinisto-trumpistă au chemat la urne cetățeni cu viziuni și proiecte altminteri foarte diverse. Emoțional, pentru că a catalizat pe de o parte furia acumulată de prestația atât de dezamăgitoare a fostului președinte Iohannis, absent, în treacăt fie spus, de la ceremonia de depunere a jurământului, de pe 26 mai, și pe de altă parte frica în fața pericolului iliberal, cu consecințe deja dramatice și măsurabile în Ungaria vecină.
Sentimentul de ușurare în urma rezultatului a fost de-a dreptul palpabil în zilele imediat următoare. Dar pe cât de terapeutic și unificator, pe atât de efemer: a doua zi deja, societatea civilă s-a redistribuit în sute de formule de guvernare, programe politice, rețete miraculoase, priorități exclusive și imperative. Au reapărut arbitrii moralei, s-au etalat expertize mai mult sau mai puțin legitime în politici publice, în educație, în filosofie politică și economică, toate animate de convingerea întâietății absolute a propriei narațiuni. O imensă cantitate de așteptări într-un context românesc extrem de dificil care s-a complicat uriaș, pe plan european, odată cu votul polonez din 1 iunie. Amenințarea iliberală se reconfigurează, se adâncește și se repliază, iar votul masiv dat partidei Simion-Georgescu rămâne acolo, într-un electorat măcinat de spaime și frustrări care nu numai că nu au dispărut, dar sunt cultivate de un sistem politic dornic, în mod vizibil, să se hrănească din ele.
Comentarii 0