De același autor
Prin natura ei, pandemia din 2020 se manifestă paradoxal (și unic): e efectul globalizării pe care acum o descurajează, în toate componentele existenței de glob: zboruri internaționale anulate, granițe închise peste tot în lume, resurse alocate exclusiv intern. În cazul marilor catastrofe trecute, cutremure, tsunami-uri, incendii, mobilizarea internațională a acționat fără ezitare. Nu și acum.
De câteva săptămâni, titlurile analizelor arată din ce în ce mai mult astfel: „Globalizarea așa cum o știm s-a sfârșit”; „Sfârșitul cooperării internaționale așa cum o știm”; „Sfârșitul Uniunii Europene așa cum o știm”. Pe de altă parte, este evident că fără o colaborare coerentă la nivel mondial, cu instrumentele deja aflate la dispoziție, nu se poate trece ușor peste acest moment. Deocamdată, inițiativele de reunire și de activare a organizațiilor create și gândite să sprijine cooperarea și, în asemenea cazuri, solidaritatea sunt extrem de puține. Marii lideri ai lumii, cu președintele american ca trist exemplu, sunt mai ocupați acum fie să găsească țapi ispășitori în adversarii deja „tradiționali”, fie să nege pur și simplu existența epidemiei în țara lor.
Președintele Putin se află acum în plin proces de preluare a puterii pe viață și a ales, se pare, strategia totalei negări: în Rusia cazurile de infectare cu Covid-19 rămân aceleași de câteva zile încoace, iar decesele sunt atribuite „pneumoniilor”, și nu infectării cu noul virus. Președintele SUA aruncă vina pandemiei pe Uniunea Europeană și face liste de interdicție de intrare în SUA pentru resortisanți ai anumitor țări europene, uitând de altele, ca și cum noul virus ar evita, de exemplu, gazde anglofone (ceea ce s-ar putea deduce din absența Irlandei de pe acea listă). Mai mult, președintele SUA ar fi încercat să îi „convingă” pe oamenii de știință de la compania germană CureVac din Tübingen, care lucrează la un potențial vaccin, cu donații financiare consistente și astfel să asigure exclusivitatea pentru țara sa. Ultimele sale discursuri au apăsat pe aceleași pedale activate de patru ani și mai bine: de unde reiese că o criză de asemenea proporții nu transformă liderii xenofobi și izolaționiști în mari campioni ai cooperării și solidarității, ci îi arată așa cum sunt.
În Europa, reacțiile autorităților de la Bruxelles sunt palide și insuficiente. Alocarea de fonduri pentru ajutorarea statelor membre este firește importantă, dar ceea ce ar fi contat, de asemenea, în cotidianul infernal al spitalelor italiene ar fi fost un sprijin material: instrumentar medical specific și resursă umană. Or, în acest caz, UE a fost tăcută, iar statele membre se uită, îngrozite, la tragedia italiană și își conservă fiecare resursele pe care le are, sperând într-o limitare a răspândirii bolii. China este cea care a anunțat ajutoare consistente în acest sens.
Nu au fost mulți lideri europeni care să-și mai amintească măcar, în discursurile lor, de existența unei entități numite UE: Angela Merkel a făcut-o neconvingător. Ceea ce a separat, cel puțin până cu o zi-două în urmă, Germania este și abordarea diferită a normelor de combatere a bolii, amânând închiderea școlilor și universităților și recomandările privind distanțarea socială.
Spania, Portugalia, Grecia sunt confruntate fiecare dintre ele cu probleme interne legate de evoluția epidemiilor, fie de crize ale refugiaților. Deși în discursul public aceste chestiuni nu mai fac neapărat prima pagină, departe de a fi dispărut, riscă, dimpotrivă, să se transforme în adevărate catastrofe umanitare și sanitare. De altminteri, trebuie notat că, ocupată să se uite la pandemie, omenirea începe să ignore alte crize teribile din lume: autocrații care-și fac de cap din ce în ce mai nestingheriți, cum este cazul primului ministru indian, Narendra Modi, care a declanșat cu sprijinul partidului său naționalist hindus un adevărat linșaj împotriva populației musulmane.
Singura voce cu adevărat prezentă în spațiul european a fost cea a președintelui Franței, care s-a adresat concetățenilor pe 12 martie, anunțând închiderea școlilor și universităților și chemându-i pe cetățenii francezi la colaborare și speranță. Liderul francez a invocat necesara solidaritate europeană și a mobilizat, după consultări cu președintele american și cancelarul german, o video-reuniune G7 pentru 16 martie (la ora la care acest articol este redactat, reuniunea încă nu a avut loc). Pe lângă umanitatea și emoția indispensabile unei asemenea comunicări — și care arată, în asemenea perioade, calitățile esențiale ale unui om politic, președintele Macron a invitat la o reflecție post-pandemie asupra modelului de dezvoltare planetar din ultimele câteva decenii și „care își arată defectele”; asupra deficiențelor regimurilor democratice dacă ele nu sunt însoțite de un model al statului bunăstării; asupra regimurilor politice democratice unde accesul la sănătate să nu fie îngrădit de „carieră, statut sau poziție socială”, unde bunuri și servicii de bază, esențiale pentru sănătate și siguranță, să fie „ținute în afara legilor pieței”.
În perioada ce va urma vârfului pandemiei, Uniunea Europeană va fi nevoită, pentru a-și apăra obiectivele și identitatea, să pregătească o reflecție matură pe aceste teme. //
