De același autor
Subiectul schilodirii principalelor organisme responsabile cu supravegherea calității cercetării academice a făcut deja obiectul multor editoriale, luări de poziții pe platforme de comentarii sau social media. A făcut, de asemenea, obiectul unui protest dat publicității săptămâna trecută de Consorțiul Universitaria, adoptat cu majoritatea voturilor, unde se cere reintroducerea unor criterii valide și transparente privind selectarea și nominalizarea membrilor acestor consilii.
Problema, evidentă și din comunicatul însoțitor al Consorțiului, este că nici la acest nivel lucrurile nu sunt suficient de clare, iar coeziunea atât de necesară comunității academice nu se manifestă așa cum circumstanțele ar cere-o. „Majoritatea“ care a votat textul protestului indică implicit existența unei minorități semnificative mai cu seamă în cazul de față: ea corespunde majorității din nou numitele consilii. E o minoritate numai în cercul tot mai atacat și mai lovit al lumii academice oneste, aflată însă, la rândul ei, într-o poziție din ce în ce mai precară în raport cu organismele care decid bugetele, care distribuie fonduri, care fixează pe viitor criteriile de acreditare a programelor de studii, care modifică principiile finanțării învățământului. Iar procesul este cu atât mai dificil de gestionat la nivelul unei comunități academice ea însăși divizate, cu cât o bună parte din aceste segmente sunt aduse în discuție sub pretextul unei coroborări a sistemului românesc cu cel european.
Reformarea consiliilor și - așa cum s-a arătat și în paginile acestei reviste și în multe alte comentarii - izolarea științelor socio-umane în tabăra deloc de invidiat a minorității neputincioase nu este decât o etapă în războiul finanțării preferențiale a unor instituții sau domenii aflate oricum de ani buni sub umbrela unui tratament special. Încă de la finele anului trecut, în mediul universitar se tot vehiculează ideea modificării treptate a tipului de finanțare acordat universităților, dar nu în sensul racordării acesteia la performanța academică, ci la capacitatea instituțiilor de învățământ de a stimula inserția profesională a absolvenților. În jargonul ușor respingător al domeniului, racordarea universităților la piața muncii.
Se va spune că principiul nu e deloc greșit. Că nu mai putem continua să finanțăm un sistem care aruncă an de an posesori de diplome în poziția de candidați la ajutorul de șomaj. Ceea ce este perfect adevărat. Însă, ca multe alte principii valide, și acesta se izbește de anumite elemente ale realității care-l denaturează până la desfigurare.
În primul rând, e profund nociv să începi reformarea sistemului folosind ca punct unic de plecare „productivitatea“, atâta vreme cât criteriile de la care pornești sunt un soi de Pat al lui Procust. Natura cercetării nu e unică: științele inginerești vor funcționa într-un raport evident diferit cu „piața muncii“ față de disciplinele socio-umane. Ca exemplu, la începutul lui 2017, universitățile au primit solicitarea de a formula un număr de maximum trei calificări posibile pentru fiecare program de studii, solicitare împotriva căreia Universitatea din București a avut obiecții de principiu, tocmai din pricina caracterului ei restrictiv. Etapa imediat următoare ar fi aceea de a urmări, în funcție de aceste unice calificări, eficiența universităților în „coroborarea programelor de studii cu piața muncii“ . Mai simplu spus, avem situația următoare: universitățile sunt obligate să-și restrângă câmpul posibil al calificărilor, fiind apoi evaluate și finanțate în termeni de eficiență pornind de la acest câmp restrâns. E evident că proiectul va avea consecințe dezastruoase mai ales în științele socio-umane, unde multiplicitatea posibilă a carierelor absolvenților este expresia concretă a naturii diverse a intelectului uman.
Acesta era, de altminteri, și visul regimului Ceaușescu: să reglementeze atât de precis corespondența dintre efectivele de absolvenți și producția la hectar, încât să elimine, în cea mai bună dintre lumile posibile - societatea multilateral dezvoltată -, șomajul, apanajul capitalismului putred; neintegrarea în câmpul muncii era încadrată ca parazitism social și pedepsită.
În al doilea rând, criteriul eficienței însuși trebuie nuanțat și privit din perspectiva consecințelor pe care le poate avea într-un sistem oricum puternic disfuncțional cum este cel strategiilor guvernamentale autohtone generale în materie. Cum poate fi în mod credibil gestionat un sistem de finanțare unde arbitrul este eliminat pe motiv că e străin sau că e prea costisitor (sau și una, și alta), iar în locul lui sunt desemnați să conducă jocul chiar o parte a concurenților? Mai mult, în timpul meciului, jucătorii-arbitri încep să ajusteze regulamentul: schimbă punctajul, modifică criteriile de excludere din joc, elimină după reguli stabilite ad-hoc jucători din tabăra adversă. E o imagine destul de fidelă a ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în cercetare și învățământul superior. Și nu numai. E chiar principiul de guvernare aplicat cu conștiinciozitate de PSD și aliații săi, în toate domeniile relevante pentru interesele coaliției majoritate. Democrația se construiește pe reguli prestabilite: nu poți fi judecător în propria cauză.