De același autor
Predarea religiei în școli apare mai puțin o problemă legată de religie, cât de influență, de putere, de relevanță simbolică într-o societate aflată într-o perpetuă criză de încredere, în raport cu instituțiile tradiționale ale democrației.
„La nivel național au fost depuse opțiuni pentru participarea la orele de religie clasele I-XII într-un procent de 89,75% (...) Avem un maxim de 97,6% în județul Dâmbovița și un minim de 80,4%“. Acesta este bilanțul prezentat de ministrul Educației pe data de 6 martie, la Brăila, la capătul unei „vizite de lucru“ cu parfum de anii ‘80, după cum a fost descrisă de jurnaliști.
Despre subiectul religiei în școli s-au scris deja zeci de articole numai în ultimele zile și câteva sute de când s-a dat startul dezbaterii. Multe dintre ele au abordat în mod cât se poate de concis și convingător două aspecte fundamentale ale chestiunii: 1) pe de o parte, problema coerenței epistemice (mai ales la clasele mici) în cadrul unei programe care adăpostește, uneori concomitent, materii bazate în mare măsură pe teoria selecției naturale și materii precum religia, care explică apariția omului prin creația lui Dumnezeu; 2) pe de altă parte, rolul jucat de educația religioasă din două perspective. Prima este cantitativă: numărul de ore alocate de-a lungul procesului de formare a elevilor, comparat cu alte discipline. În economia planului de învățământ, 13 ani de predare constantă, o oră pe săptămână, săptămână de săptămână, reprezintă o investiție de timp dublă față de cea alocată predării istoriei, care intervine în programă cu patru ani mai târziu, de 12 ori mai mare față de filosofie sau logică, cărora nu li se consacră decât un an din totalul celor 13. A doua perspectivă este cea calitativă: contribuția la modelarea unui anume tip de comportament în cadrul societății, asimilarea unui set de valori etice, în ameliorarea modelului de cetățean în proiectul de societate contemporan. Or, în această ultimă chestiune în mod special, e greu de argumentat fără drept de apel că societățile formal mai religioase răspund mai bine astăzi provocărilor ridicate de conturarea unui profil moral înalt al cetățenilor.
Termenul-limită de 6 martie a fost fixat de Ministerul Educației pentru prima rundă de opțiuni pentru ora de religie în școli, potrivit unui calendar care a trebuit să ia în calcul și data de 9 martie - când se împlinesc 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, dată începând de la care prevederea declarată neconstituțională își încetează efectele juridice - și constrângerile legate de proiecțiile de norme pentru anul școlar 2015-2016.
Biserica a câștigat în mod evident la puncte în această confruntare. Cei aproape 90% din elevi care au optat pentru continuarea educației religioase pot fi acum folosiți de BOR ca argument pentru multe alte proiecte care implică în primul rând sprijin de la bugetul de stat. Ministrul a și spus-o, deja, pe 6 martie: „Procentul este unul foarte mare, ceea ce înseamnă că dezbaterile pe tema predării religiei în școli s-au dovedit a nu fi o problemă reală“.
Consecințele acestei consultări ad-hoc sunt însă, mai presus de numere, politice și simbolice. În dezbaterea publică preliminară, adversarii predării religiei în școală au fost adesea identificați cu specia dușmanilor poporului român „creștin de mii de ani“ (formula, oricât de incredibilă ar fi, a apărut în presă în ultimele zile). În campania de informare în școli, în timpul scurt aflat la dispoziție, părinților li s-a comunicat că alternativa la orele de religie nu e clară, că elevii s-ar putea trezi într-un fel de zonă gri a disciplinelor opționale nedeterminate, cu ferestre inconfortabile în orar. Că, pe de altă parte, există încă o neclaritate juridică a situației. În general, mesajul dat de școli părinților a fost de descurajare a unei opțiuni diferite, din rațiuni și cu argumente complet distincte de cele invocate în spațiul public de apărătorii disciplinei. Au existat, cu alte cuvinte, două căi de „atac“: mesajul public general și mesajul administrativ. Unul de culpabilizare și damnare, altul de orientare practică și de opțiune așa-zis pragmatică.
Predarea religiei în școli apare în aceste condiții mai puțin o problemă legată de religie, cât de influență, de putere, de relevanță simbolică într-o societate aflată într-o perpetuă criză de încredere, în raport cu instituțiile tradiționale ale democrației. Iar opțiunea majoritară pentru ore de religie, deși a rezultat mai puțin din argumentele vehiculate în general în spațiul public (educarea spiritului religios, conștiință morală, spirit de solidaritate etc.) și mai mult din considerente administrative (orar, alternative de opționale inexistente sau slab reprezentate) va constitui de acum încolo argumentul imbatabil pentru închiderea dezbaterii. Ministerul se grăbește să răsufle ușurat: s-a achitat de dificila sarcină pe care Curtea Constituțională i-a pus-o în brațe. Iese basma curată dintr-o situație care ar fi putut periclita sprijinul ulterior al Bisericii în diferite situații politice interesante, cum sunt, de pildă, perioadele electorale. Rezolvă dintr-un condei problema normelor profesorilor de religie - mai puține bătăi de cap pentru anii care vin.
Ministerul consideră, simplist, subiectul închis, când dezbaterea nu ar trebui decât să înceapă. Pentru că, în acest stadiu, nu este decât un alt mod de afirmare a unei probleme recurente a modernității românești: formele fără fond. Suntem, nu-i așa, un popor extrem de religios: o dovedesc bisericile construite, majoritatea covârșitoare a părinților care-și doresc multă educație religioasă pentru copiii lor. Cine mai are răbdare și timp să zgârie acest strat superficial și înșelător al statisticilor și să le pună față în față cu fenomene teoretic incompatibile cu atâta religiozitate exhibată public și la ore de vârf - corupția, minciuna, falsitatea, intoleranța, ipocrizia, agresivitatea, vulgaritatea, dominante, până una-alta, în spațiul public românesc?
