Reveriile monarhice ale pesedistului Ponta și alte povești de campanie

Numai tema monarhică mai lipsea din panoplia eteroclit-oportunistă a lui Victor Ponta, personaj politic definitoriu pentru mlaștina politică de la noi: un cameleon politic perfect, specia care confirmă teoria adaptării la mediu.

Duminică seara, premierul candidat la pre­ședinție se relaxa în studiourile com­ple­zen­te ale unui post de televiziune care se ia serios la întrecere cu Antena 3. După o sesiune de campanie la To­rino - unde, din relatările participanților români, sa­la ar fi fost de fapt plină grație sprijinului filialei lo­cale a Partidului Democrat italian -, Victor Ponta a de­venit generos și a început să analizeze eventualitatea unui referendum privind mo­narhia. Pentru că, nu-i așa, deși românii au sen­si­bilitate general republicană, de la Ploiești cetire, trebuie totuși văzut, o dată pentru totdeauna, cum stăm la categoria regim politic. Mai cu seamă că monarhia ar fi că­pă­tat, între timp, trecută de perioada „nos­talgică“, o oarecare atractivitate. Ne pu­tem întreba, firește, unde mai e cre­di­bi­litatea monarhiei, în condițiile în care pe­rioada nostalgică era singura încă legată de ideea de regalitate autentică. Cine ar pu­tea deveni sursa de inspirație, suflul nou din panoplia monarhic-mondenă de la noi - Radu Duda, un aristocrat fabricat la post­universitară, sau Paul Lambrino, personaj de operetă abonat la revistele de scandal și, mai nou, deloc surprinzător, la DNA?

Numai tema monarhică mai lipsea din pa­noplia eteroclit-oportunistă a lui Victor Pon­ta, personaj politic definitoriu pentru mlaștina politică de la noi: un cameleon po­litic perfect, specia care confirmă teoria adaptării la mediu. Spun sondajele și con­si­lierii de campanie că tema monarhică i-ar putea aduce niște voturi su­plimentare? Se comandă ur­gent o emisiune unde can­di­datul PSD ne explică sfă­tos, din înălțimea doc­to­ra­tului său plagiat, cum se ra­portează românii la regimul politic.

Altminteri, coerența doc­tri­nară frizează sublimul: so­cialistul român ideal este creștin, dar nu oricum, ci or­todox practicant, ctitor prea slăvit și stâlp al comunității (Liviu Dragnea a pri­mit chiar și o decorație de la Prea Fericitul Daniel pe spezele bietului Constantin Brân­coveanu - care merita mai multă decență și reținere) cu o tușă de fundamentalism și intoleranță (vezi cazul Firea: n-ai copii, nu ești un membru viabil al comunității), naționalist până la extremă, mândru că e român (vezi tema antigermană din cam­pa­nia împotriva lui Iohannis), protector - în­tr-o perfectă alianță, de altfel, cu par­te­neri „de dreapta“ - al marilor averi ob­ținute mai întotdeauna pe căi greu de ur­mărit (recomand lectura, fie și rapidă, a unor tulburătoare articole despre dosarul Microsoft, publicate pe România curată) - bref, socialistul român e orice, numai ce ar trebui să fie conform fișei postului, nu. Sau, dimpotrivă, conturează cu limpezime dezideratul unei întregi clase politice ins­talate în urmă cu 25 de ani, care a pros­pe­rat în mod constant în urma ne­nu­mă­ra­telor afaceri cu statul. Averile lor sunt pu­se la adăpost, iar generația următoare s-a aruncat deja în politica mare. Ce-i drept, prima se pregătește să facă doi-trei ani de pauză în sistemul penitenciar (tot pe spe­zele bugetului, așadar...), dar urmașii lor se joacă acum cu sondajele, prezentând proiecțiile unei bătălii aparent adjudecate.

Campania electorală dă, cu mici excepții, măsura bilanțului politic jalnic al ul­ti­mu­lui sfert de secol: național-ceaușism agre­siv (nu s-o fi gândit nimeni în staff-ul de campanie să posteze pe rețelele de socia­lizare o fotografie cu, să spunem, Bu­re­bis­ta strângând entuziast în brațe un poster al lui Victor Ponta cu sloganul „mândru că sunt român“?), servicii secrete, jocuri și afaceri murdare, comisioane cu multe zerouri, trafic de influență și abuz de pu­tere. În larma asurzitoare care acoperă ofi­țeri descoperiți, începe să capete con­sis­tență un regim politic fără prea mare le­gătură cu democrația, căreia îi împrumută hainele, fără să-i preia și conținutul. Mai există un singur instrument aflat încă la în­demâna oricui, printre puținele rămase: votul. Nu e de mirare că procesul de cons­trucție a democrațiilor europene a cu­nos­cut polemici nesfârșite legate de accesul cetățenilor la sufragiu, de capacitatea lor de a decide și de felul cum se definește aceas­ta. Censul, excluderea femeilor, vârs­ta legală, toate barierele în calea votului universal au demonstrat cât de puternic poate fi, dacă este utilizat conform re­gu­lilor jocului.

Ultimele detalii oferite publicului în do­sarele Microsoft și EADS arată că în Ro­mânia ultimilor 25 de ani regulile jocului democratic au fost mai mult po­tem­ki­niadă. Dar poate tocmai de aceea nu tre­buie să ne ascundem îndărătul fațadelor de carton. //

CITIȚI ȘI

• PSD și România bunului plac
• Migrația politică, motorul „democrației“ românești