Separația puterilor în stat à la roumaine

România a intrat cu eforturile ei de tranziție în plină criză a democrațiilor, adăugând la ea propriul travaliu deja problematic, și nu a reușit după mai bine de douăzeci de ani să îl rezolve: criza reprezentării.

Este parlamentarul român un supraom sau se supune, ca oricare cetățean, legilor? La aceas­tă neverosimilă - și totuşi presantă - în­tre­bare s-au străduit să răspundă parlamentarii coaliției majoritare în dez­ba­terile pe marginea Legii pen­tru modificarea și com­ple­ta­rea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și se­na­torilor. Textul fusese adop­tat de plenul reunit al celor două Camere în ședința din 21 ianuarie, dar președintele a retrimis legea pentru re­examinare. Modificările ce­ru­te de președinte vizau lipsuri sau formulări ambigue în textul legii, de na­tură să golească de conținut activitatea ANI şi care veneau în plus în contradicție cu re­co­mandările cuprinse în ultimul raport al Co­mi­siei Europene. Raportul menţiona explicit că Agenţia Naţională de Integritate „trebuie să rămână singura autoritate însărcinată cu ve­rificarea potenţialelor incompatibilităţi ale ofi­cialilor numiţi sau aleşi“ şi solicita „proceduri clare şi obiective în cazul suspendării aleşilor care au primit un verdict negativ în materie de integritate sau o condamnare pentru co­rupţie, precum şi stabilirea de termene re­duse pentru prelucrarea cererilor de ridicare a imunităţii“. Inițial, PSD a respins propunerile președintelui Băsescu. Situația s-a modificat radical câteva zile mai apoi, când raportul comisiei a ac­ceptat toate propunerile de mo­dificare venite de la Co­tro­ceni. Președintele Camerei De­putaților, Valeriu Zgonea, a intrat într-o polemică des­chi­să cu senatorul liberal Tudor Chiuariu și cu alți par­la­men­tari PNL.

În centrul schimbului de să­geți dintre PSD şi PNL s-a aflat tocmai articolul care prevede că par­la­mentarii declaraţi incompatibili de ANI îşi pot pierde mandatul dacă nu contestă decizia în instanţă în termen de 15 zile. Or, una dintre constatările neplăcute ale raportului Comisiei Europene a vizat Legislativul României, cri­ti­cat pentru tendința de supraprotecție a mem­brilor săi implicați în anchete penale. Cazurile recente de senatori sau deputați puși la adă­post de ancheta procurorilor grație avizului negativ al comisiilor de specialitate nu fac de­cât să întărească impresia din ce în ce mai neplăcută a unei instituții care tinde să con­funde principiul separației puterilor în stat cu dictatura parlamentară. De altfel, practica ro­mânească a ultimilor ani nu a reușit să lă­murească în vreun fel cum trebuie să se așe­ze parlamentul în raport cu celelalte puteri ale statului, ci dimpotrivă - a oscilat între do­uă extreme. Prima, un antiparlamentarism fă­ră măsură, grefat pe fragila reputație a Le­gislativului. A doua, o exacerbare a rolului său, prin apelul constant și disproporționat la un concept incongruent cu realitățile de­mo­crației moderne: voința generală.

Democrația românească - atâta câtă este, măcar cu numele - se găsește acum în faza cea mai acută a conflictului dintre momentul ei juridic și momentul ei sociologic (cum le numește Pierre Rosanvallon) - cu încarnarea lui îndeobște numită „deficit democratic“. Da­că acest conflict a început să se consume în forma actuală în democrațiile occidentale, în­ce­pând cu ultimele două-trei decenii ale se­colului XX, România a intrat cu eforturile ei de tranziție în plină criză a democrațiilor, adă­ugând la ea propriul travaliu deja problematic, și nu a reușit după mai bine de douăzeci de ani să îl rezolve: criza reprezentării.

Trei sunt semnele vizibile identificate în­de­ob­ște în această nouă patologie democratică de care suferă și România acum: sacralizarea opi­niei publice ca expresie unică a colectivității (vezi discursurile bombastice de astă-vară pri­vind vocea poporului la referendum), în con­dițiile unei mefiențe crescute în raport cu me­canismele uzuale ale reprezentării demo­cra­tice prin parlament; exaltarea populistă a mo­nolitului popor-națiune, folosit ca pârghie de mobilizare a acelei colectivități insuficient re­prezentate (conflictul din secuime alimentat pe­riodic), și, în al treilea rând, construcția me­diatică a unei comuniuni întru emoțiile so­ci­ale; un teritoriu vast de exploatare, la care pun umărul voinicește câteva trusturi de pre­să.

Aceste trei direcții se verifică punct cu punct în cotidianul scenei noastre politice, fapt ob­servat - involuntar, dar nu mai puțin sur­prin­zător - de primul ministru Victor Ponta, care s-a declarat dezamăgit de lipsa de deter­mi­na­re a coaliției în tranșarea raporturilor parla­ment-ANI. De cealaltă parte, retorica libe­ra­lilor adversari ai modificărilor din Statutul par­lamentarilor a subliniat, fără să vrea, tocmai refuzul responsabilității decurgând din func­ție, pe de o parte, și aderența din ce în ce mai vizibilă la discursul facil antioccidental și antieuropean. //