Testele PISA: domnul Goe să ne judece

Există câteva componente similare distribuite regional și distincte de la o zonă la alta. De pildă, una dintre cele mai tulburătoare tendințe observate în Europa Centrală și de Est indică o încredere mult mai mare în funcțiile educaționale și sociale ale școlii în rândul elevilor cu performanțe școlare slabe, în vreme ce în partea de vest a continentului lucrurile încă stau pe dos. Elevii performanți își construiesc parcursul școlar în pofida școlii, mobilizând resursele familiale. Mai brutal spus, un faliment concret și simbolic al sistemului public. Nu pentru că e public, ci pentru că a fost și este în continuare sistematic subminat de o ideologie neoliberală deleteră.

Declinul școlii publice este în egală măsură un indicator și un generator suplimentar de inegalitate: încrederea în școală nu este corelată cu succesul social potențat de un sistem educațional de calitate, ci cu lipsa unor rețele de sprijin alternativ.

Deși în Europa vestică indicatorul menționat mai sus arată invers, ceea ce ar permite o scădere a inegalităților în raportul cu școala, raportorii observă că: „Disparitățile socio-economice s-au redus în țările OCDE între 2022 și 2025, pe fondul scăderii performanțelor elevilor proveniți din medii favorizate și nu ca urmare a unor progrese înregistrate de elevii din medii defavorizate”. Cu alte cuvinte, nivelarea se face în jos, iar inegalitățile se atenuează printr-un efect de deteriorare și nu de ameliorare a performanțelor.

Îngrijorarea cea mai vie o trezește la nivel general analfabetismul funcțional, care sporește în mai toate țările OCDE, din ce în ce mai frecvent corelat cu transformarea radicală a raportului cu scrisul de mână, cu lectura și cu ecranele de toate tipurile. Toate acestea trecând, firește, prin calitatea sistemelor educaționale.

Iar declinul este general vizibil, cum reiese din preambulul raportului PISA 2025: „În spațiul OCDE, se estimează în prezent că 20% dintre elevii în vârstă de 15 ani au rezultate slabe la toate cele trei discipline (științe, matematică, citire, n.n.) – o creștere față de nivelul de 16% înregistrat în 2022. Acești elevi nu dețin competențele fundamentale necesare pentru a reuși în etapele ulterioare ale educației, pe piața muncii și în viața de zi cu zi”.

Concluziile raportului ar trebui să declanșeze la nivel național și global o „apocalipsă cognitivă”, cum o numea sociologul Gérald Bronner, dar în sensul etimologic preconizat de autor: adică o revelație, o dezvăluire a ceea ce trebuie amendat, modificat sau înțeles suplimentar în marile mutații ale lumii de azi și de mâine. O nouă filosofie a modului cum învățăm, copii și adulți, să înțelegem lumea din jur, printr-un proces complex care trece (și) prin instituțiile școlare, dar care ne dă instrumente să supraviețuim unei lumi din ce în ce mai opace, de fapt, în funcționarea ei cotidiană. E de o strivitoare banalitate să spui că ne lipsește din ce în ce mai mult abilitatea să gândim, dar această competență fundamentală, întărită de capacitatea de a ne analiza critic propria gândire, nu numai a semenilor noștri, este trusa de prim ajutor pe care suntem datori să o oferim în continuare copiilor și tinerilor de azi și de mâine.

Neuropsihologii spun că externalizarea operațiunilor neuronale „simple” și delegarea lor către motoare informatice avansate (IA) produce disfuncții majore și definitive în capacitatea noastră de a opera apoi cu noțiuni și realități complexe. Cu alte cuvinte, dacă nu înveți de la 4, 5 sau 6 ani să asculți și apoi să citești cu mintea ta o povestioară, nu vei putea ca adult să înțelegi și să interpretezi lumea din jurul tău. E ceea ce ni se întâmplă zilnic. Tehnofascismul, dictaturile, militarismul avansează în lume și grație acestei crescânde decuplări a oamenilor de la propriile creiere.

Începeam să-mi strâng material pentru articol și devenea din ce în ce mai deprimant, pe măsură ce înaintam în lectura raportului sau în comparații de politici educaționale de pe glob. Până când mi-au căzut ochii pe marea dispută de weekend în jurul statuii domnului Goe din gara Ploiești Sud. Și am văzut atunci că organizația PSD Ploiești crede că domnul Goe este „un simbol al copilăriei și culturii românești”, iar experimentul de a colora statuia în ceea ce se credea a fi culorile LGBTQ (se pare că nu sunt) este „de o obrăznicie fără limite”. Iar această indubitabilă, nechestionabilă izbitură în moalele capului din partea realului m-a ajutat să înclin către o atitudine mai stoică; o combinație de Montaigne și Gracián e de mare ajutor în lumea de azi. Pentru că, până la urmă, într-o țară unde am depășit „linia roșie” (încă una?) de peste 50% analfabetism funcțional, unde cei mai buni elevi au cea mai mică încredere în școala publică, unde acest sistem se prăbușește prin contribuția programatică a politicilor guvernamentale catastrofale, animate de singurul scop de a stoarce învățământul public de ultimele resurse pentru a-l „privatiza”, adică a-l livra unui malaxor condus de unicul obiectiv al profitabilității, ne rămâne altceva oare decât simbolul repetentului răzgâiat domn Goe? Și nu suntem oare cu toții actori fără voie într-o gigantică tragicomedie scrisă de Caragiale însuși? //