UE și șocul eurolimbajului românesc

Relația cu Uniunea Europeană reflectă zilele acestea poate cel mai bine problemele fundamentale de situare de care suferă țara noastră.

România se trezește la început de toamnă cu fondurile europene „aproape înghețate“, con­form evaluărilor experților europeni: aproape un sfert dintre finanțările pre­vă­zute în programele operaționale stau pe loc, iar decontările în celebrul program POSDRU sunt în continuare blocate in­te­gral. Problemele s-au accentuat de câteva luni, mai ales că Guvernul Ponta nu pare a ști sau a dori să știe de absorbția acestor fonduri și petrece în continuare timp pre­țios încercând să se lupte la televizor cu justiția, cu programele culturale, cu pos­turile de televiziune considerate des­ta­bi­li­zatoare (TVR Cultural fiind ultima victimă). Cum buna-guvernare este în mod limpede un concept neatins de vasta ideologie a USL (cuprinsă în același spațiu interstelar, unde, potrivit domnului Vosganian, își caută des­tinul noua Alianță de Dreapta), fondurile eu­ropene vor mai aștepta mult și bine până ce pricepuții miniștri ai celui „mai com­pe­tent guvern de după 1989“ își vor da seama că ar trebui concepută o strategie pen­tru cheltuirea lor.

Și cum lucrurile nu stăteau suficient de rău pentru tânăra și inexperimentata membră recentă a Uniunii Europene, din iulie în­cepând, România s-a văzut pusă – de pro­priul guvern, în plus – în situația de a da asi­gurări, garanții și probe legate de exis­tența reală a instituțiilor statului de drept. Or, la acest nivel, democrația românească a pornit-o cu stângul și așa a rămas, până în zilele noastre.

E greu de spus ce anume a condiționat atât de dramatic imposibilitatea impunerii sta­tului de drept în România. Lestul greu al co­munismului, al partidului-stat, al tota­li­ta­rismului e cu siguranță unul dintre factori. Instituțiile moștenite de la statul comunist nu jucau deloc rolul unui facilitator în im­punerea unui principiu pe cât de limpede, pe atât de anevoios din perspectiva re­flexelor comuniste: domnia și respectul le­gii într-un stat care-și alege în mod de­mo­cratic instituțiile chemate să o elaboreze și apoi să vegheze la respectul ei. Explicația, o știm foarte bine, nu este deloc suficientă.

Pe lângă ea, există la nivelul discursului politic românesc de după decembrie 1989 o rezistență a etosului revoluționar. Ea face foarte dificilă impunerea unei raportări nor­male la lege, iar consecințele cultivării aces­tei adorații revoluționare le-am putut vedea la începutul lunii iulie. Atunci a acționat nu un parlament, ci o adunare a po­po­rului, prin comisarii săi. Iar ho­tă­rârile sale au fost aplicate nu de un guvern, ci de un comitet re­vo­lu­țio­nar. Cu pușca la bandulieră și cu șapca roșie în cap, președintele in­terimar s-a crezut un fel de Danton, fără să aibă însă anvergura acestui per­sonaj care s-a sacrificat măcar pen­tru crezul său.

Confuzia fundamentală care izvorăște din această stranie coabitare a re­vo­luției – în ceea ce are ea mai anti­democratic, potrivit teoriei clasice a lui Tocqueville – cu instituțiile unui așa-numit stat de drept, devine vi­zi­bilă în înfruntarea dintre două con­cepte cheie. Pe de o parte, puterea ab­solută a poporului, reprezentat în schematica viziune a liderilor USL de parlament. Pe de altă parte, su­ve­ra­nitatea statului și separația pu­te­rilor, așa cum apar ele în teoria po­litică privind statul democratic mo­dern.

Relația cu Uniunea Europeană re­flectă zilele acestea poate cel mai bi­ne problemele fundamentale de si­tu­are de care suferă țara noastră. Pre­ședintele Traian Băsescu încearcă să explice oficialilor europeni paradoxul politic de la București ca o dovadă a existenței statului de drept – misiune imposibilă, am adăuga –, în vreme ce premierul Victor Ponta are de dat raportul privind îndeplinirea punc­telor de pe celebra listă a pre­șe­din­telui Comisiei Europene.

Clasa politică românească nu a reușit vreme de 22 de ani să-și lămurească nici măcar aceste diferențe, pe care orice student de la științe politice, anul I, ar trebui să înceapă să le se­sizeze. Ea e chemată acum să decidă viitorul României în cadrul unei Uni­uni unde se dezbate din nou ches­tiunea federației de state, unde în­treaga problematică a suveranității na­ționale ar trebui rediscutată, re­de­finită. Liderii politici de la București sunt acum solicitați să reflecteze asu­pra echilibrului națiunilor din in­te­riorul Uniunii, al cărei membru sun­tem deja de aproape cinci ani. În acest timp, aceiași lideri descifrează încă ABC-ul finanțărilor europene, bâjbâie penibil și inadecvat prin lim­bajul – de lemn, ce-i drept – al unor instituții și, recent, transportă gu­no­iul pseudoparlamentar românesc în Parlamentul European. //