De același autor
Există deja un prosecco ușor călduț, o conversație despre „ecosistem”, cineva spune „comunitate” de trei ori într-o propoziție și inevitabil apare acel ton de optimism corporatist care sugerează că viitorul este extraordinar, doar că încă nu știm exact pentru cine.
Scena a crescut enorm. Și e bine că a crescut. Ar fi absurd să pretindem că vrem înapoi într-un București unde arta contemporană era un sport practicat de 20 de oameni obosiți, trei galerii și o datorie comună.
Avem mai multe spații, mai mult public, târguri, inițiative, discuții despre infrastructură culturală decât infrastructură culturală propriu-zisă, iar conversația merge excelent.
Lumea artei se îmbracă mai bine. Asta trebuie recunoscut.
În urmă cu 10 ani exista mai multă lână tristă și disperare intelectuală. Astăzi există tailoring, branding și o serioasă încredere în fonturi curate. Doar că uneori mă întreb dacă n-am început să confundăm sofisticarea cu decorul sau infrastructura cu prezentarea PowerPoint despre infrastructură. Suntem foarte ocupați să construim „cartiere creative”, „ecosisteme”, „platforme culturale”, „experiențe”, „huburi”, „contexte” și alte cuvinte care sună minunat la un panel de dimineață și puțin mai fragile la plata chiriei.
Mă bucur că a venit căldura, așa că pot sta cu geamul deschis, fuma din pat cu laptopul în brațe din care se aude ceva, întrerupt din când în când de câte o reclamă la zboruri ieftine sau ochelari de soare (am căutat de curând și sunt bombardat), iar în acest context apare mica mea neliniște aristocratică.
Nu pentru că lucrurile cresc. Ci pentru că par să crească puțin ca un adolescent care a descoperit shot-ul: foarte repede, foarte încrezător și cu un rezultat încă discutabil.
Uneori ai impresia că accesul la cultură este prezentat ca o experiență premium. Ceea ce este fascinant. „Nu este pentru toată lumea”, se spune uneori, cu o naturalețe aproape liniștitoare. Ca și cum ar fi o calitate, nu o poziționare. Cultura însă are prostul obicei de a fi deja pentru toată lumea, chiar și atunci când unii preferă să creadă contrariul: „Desigur că publicul e binevenit”, doar că ideal puțin filtrat, puțin exclusiv, eventual suficient de pregătit, încât să nu pună întrebări incomode și, evident, doar după cele 3 preview-uri.
În alte contexte, arta contemporană începe să semene cu hospitality. Foarte bine luminat, cu atmosferă, activare, storytelling, experiență, iar uneori, într-un colț discret, există chiar și arta.
Nu spun că formatele mari sunt rele, nici spectaculozitatea nu e rea și nici publicul nou. Din contră. Doar că există o diferență foarte fină între a invita oamenii către artă și a-i liniști suficient cât să nu fie deranjați de ea. Pentru că... arta mai are sau avea defectul de a fi dificilă. Uneori lentă sau neprietenoasă, alteori imposibil de transformat într-un reel bun.
Scena crește, preview-urile se înmulțesc, iar discursurile despre sustenabilitate sunt pe buzele tuturor.
În paralel, artistul încă își caută atelier sau timp, sau liniștea foarte neglamour de a produce ceva fără să transforme fiecare idee într-o livrare urgentă pentru următorul calendar cultural.
Personajul gravitat de întreaga scenografie continuă să joace un rol discret. Și aici poate stă mica ironie a ultimului deceniu. Am devenit foarte buni la a construi senzația unei scene mature, încă negociem dacă avem una. Dar poate acesta este, până la urmă, farmecul nostru est-european: optimismul disproporționat. Construim repede. Vorbim frumos. Scalăm ambițios. Poate că scena chiar se maturizează.
Ar fi frumos totuși să-l anunțam și pe artist, măcar să ajungă la preview. /
