Reformă şi contrareformă

Deşi este aproape demonetizată, noţiunea de „reformă“ revine în actualitate ca o necesitate în urma protestelor angajaţilor Ministerului Finanţelor Publice şi a vehemenţei cu care PSD, la congresul său din 16 octombrie, a lansat un mesaj prin excelenţă antireformist. Deşi se pregăteşte să-şi sărbătorească majoratul, România postcomunistă este încă răvăşită de protestele celor ce se opun reformei unui sistem aberant de deturnare a banului public de la rosturile sale fireşti. Timpul a trecut şi sistemul a prins rădăcini, cuprinzând în tentaculele sale aproape toată administraţia statului şi generând categorii de salariaţi interesaţi în apărarea sa.

Creatorii sistemului, politicienii PSD, ştiu bine acest lucru şi se bazează pe rezistenţa la reformă, pentru a încerca o revenire în forţă la putere. Mai mult, fără să vrea, PDL a ajuns promotorul unei reforme îndrăzneţe, în care nu crede, dar în care îl târăşte cu forţa preşedintele Băsescu. Tocmai pentru a compensa lipsa de convingere şi coerenţă a trupelor sale politice, şeful statului a ieşit la rampă reformulând agenda publică, pe care pesediştii au crezut că o controlează. Războiul nu s-a terminat, iar finalul său este greu de prevăzut.

Anunţat ca un eveniment care avea să genereze soluţii şi clarificări ideologice, congresul PSD a fost, până la urmă, un fel de haka – dansul războinic al populaţiei Maori, practicat de echipa de rugby a Noii Zeelande în speranţa că adversarii vor fi înfricoşaţi şi se vor lăsa învinşi. Nu au lipsit cuvintele tari şi insultele - „armata de jefuitori“, „ţară pustiită“, „lângă Băsescu au rămas slugile şi hoţii“ - şi nici comparaţiile stridente, care indică epuizarea resurselor intelectuale: când spui „încep să cred că Băsescu este mai rău decât Ceauşescu... pentru că îşi urăşte ţara şi poporul“, sugerezi de fapt că omul pe care totemul partidului tău, Ion Iliescu, l-a executat după un simulacru de proces şi-a iubit de fapt ţara şi poporul. Ar fi comic, dacă nu ar fi penibil. Cei care vor să creadă în stânga ar trebui să citească discursurile lui David Miliband, Tony Blair, Gerhard Schroeder, Lionel Jospin, ca să-şi dea seama că există şi un discurs social-democrat civilizat şi plin de substanţă, care poate convinge şi fără drăcuielile lui Ion Iliescu.

Violenţa de limbaj a fost susţinută şi de tonul belicos al sindicatelor, care au anunţat, prin Dumitru Costin şi mai ales prin liderul CNSLR-Frăţia Marius Petcu, că sindicaliştii se vor afla în stradă „cu pumnul ridicat“ la adresa puterii – ceea ce, după protestul poliţiştilor din 24 septembrie şi al lucrătorilor din finanţe, poate să însemne orice.

De altfel, domnii Costin şi Petcu nu sunt simpli lideri sindicali: ei sunt tovăraşii de drum ai lui Liviu Luca, vicepreşedintele CNSLR-Frăţia, ai cărui locotenenţi se află aproape toţi în arest, şi ai lui Sorin Ovidiu Vântu, inculpat deja într-un nou dosar şi cercetat în mai multe. Cercul PSD-sindicate-moguli de presă se închide astfel pe fondul unor dosare care ar trebui să fie explozive – dacă ar fi judecate în altă parte decât în România. La fel de limpede se încheie şi cercul de proteste sindicale violente–acţiune politică a PSD–suport mediatic din partea televiziunilor „de ştiri“, care reprezintă strategia unui adevărat jihad declanşat de adversarii lui Traian Băsescu.

Chemarea lui Victor Ponta la proteste de stradă în ziua dezbaterii moţiunii de cenzură – formulată din nou chiar în ajunul congresului – poate sugera un apel la acţiuni violente, devenite un substitut pentru confruntarea democratică. În acest jihad însă, adevăraţii comandanţi de trupe sunt Adrian Năstase şi Ion Iliescu, Victor Ponta fiind pe post de „elev conştiincios“. Iar pe post de mase de manevră s-au poziţionat nu numai bugetarii loviţi pe nedrept de tăierile salariale, ci şi detaşamentele de privilegiaţi din administraţie, pentru manipularea cărora s-a creat sistemul „stimulentelor“ - esenţa unui sistem corupt, care s-a consolidat prin indolenţa unora şi ticăloşia altora, precum şi prin apatia şi mediocritatea presei, care l-a descoperit abia de curând.

Dacă domnii Năstase şi Iliescu comandă armata PSD-sindicate, Traian Băsescu este comandantul incontestabil al trupelor puterii. Intervenţia sa era obligatorie în urma reacţiei extrem de slabe a guvernului. Premierul Boc pare să fi înţeles gravitatea consecinţelor unei greve în administraţia financiară şi fiscală abia după ce a explicat-o presa, iar ministrul Ialomiţianu privea conflictul ca pe o simplă ciocnire dintre două sindicate. În interviul de la ProTV însă, preşedintele a redefinit agenda publică şi liniile de bătaie sub stindardul reformei statului, care va începe probabil cu restructurarea Ministerului de Finanţe, structură scăpată în mod periculos de sub control. Ideea mutării Gărzii Financiare la MAI, controlat de preşedinte, este doar un prim pas în această direcţie.

Traian Băsescu a preluat însă iniţiativa nu numai în plan executiv, ci şi în PDL, unde a pus lucrurile la punct: Vasile Blaga are lumină verde pentru preşedinţia partidului, Elena Udrea trebuie să abandoneze ambiţiile legate de conducerea PDL şi/sau a guvernului, iar candidatura la preşedinţie în 2014 ar trebui disputată doar de Teodor Baconschi, Cristian Preda şi Liviu Negoiţă. De altfel, domnul Baconschi s-a şi pus pe treabă, lansând o fundaţie creştin-democrată, despre care toţi ştim că este un mecanism de pregătire financiară şi politică a campaniei prezidenţiale din 2014. Din caracterul eteroclit al publicului prezent la lansare (de la Peter Imre şi George Copos la Radu Sârbu), putem deduce existenţa unor tatonări vizând coagularea unei alianţe mai ample, care nu exclude PNL.

Interesant este că Emil Boc nu a figurat nicăieri în planurile preşedintelui. Loial, Traian Băsescu a încercat să ne convingă că premierul a aflat abia acum două săptămâni de sistemul abuziv al stimulentelor. Înţelegem de aici că domnul Boc conduce un guvern despre care nu ştie mare lucru. Ca atare, scuza prezidenţială i-a făcut mai mult rău decât bine.

De milă, de silă, de nevoie şi de gura lui Traian Băsescu, PDL s-a trezit acum singura forţă politică reformistă din România.

Indiferent ce cred liderii şi membrii săi, reformele radicale sunt singura şansă a acestui partid de a se salva de la dispariţie şi poate chiar de a redeveni redutabil, după câteva schimbări majore în conducerea sa. Traseul i-a fost definit de altfel de PSD, care a adoptat o agendă clar antireformistă – restrângerea drastică a votului uninominal şi revenirea la votul pe listă, reintroducerea impozitării progresive, menţinerea pensiilor speciale şi a unui sistem de salarizare păgubos în sistemul bugetar etc. De fapt, dacă te uiţi bine la programul PSD, o revenire în forţă a unui PDL reşapat, cu un bilanţ reformist decent, nici măcar nu mai pare o imposibilitate. //

Taguri:

Adrian Nastase, Ion Iliescu, Victor Ponta, Mircea Geoana, Sorin Ovidiu Vantu.