De același autor
Doua lucruri pot fi spuse despre recenta agitatie politico-sindicala pe tema salariilor bugetarilor fara teama de a gresi: 1) parlamentarii au votat legea care mareste cu aproape 50% salariile profesorilor din considerente pur electorale, fara sa se gandeasca nicio clipa la sursele de finantare si la impactul acestei legi asupra bugetului; 2) guvernul a reactionat violent la asaltul bugetarilor asupra pusculitei nationale nu pentru ca este sincer preocupat de echilibrul bugetar, ci pentru ca are nevoie de bani pentru salariile clientelei angajate in agentiile guvernamentale, pentru mituirea primarilor si presedintilor de CJ din PNL si PSD si pentru diferite forme de pomana electorala planificate in vederea alegerilor din 30 noiembrie. In disperare de cauza, contraofensiva guvernului Tariceanu s-a axat pe ideea responsabilitatii bugetare. Acest efort propagandistic, desi se bucurase, initial, de un relativ succes, este pe cale sa esueze sub avalansa de dezvaluiri legate de salariile imense acordate directorilor de companii de stat si de structuri din sistemul bugetar. Faptul ca acelasi guvern Tariceanu a adoptat in luna august o ordonanta care desfiinta plafoanele pentru salariile managerilor din sistemul bugetar nu face decat sa confirme ipocrizia premierului si sa confirme teoria presedintelui Basescu, care a atacat si el tema salariilor sefilor de agentii guvernamentale pe 10 octombrie.
Daca situatia salariatilor bugetari nu a constituit niciodata o preocupare serioasa pentru politicienii din guvern, parlamentul nu se poate lauda nici el cu o activitate consecventa in acest sens, de vreme ce voteaza mariri salariale taman in prag de alegeri. .jpg)
De altfel, votul din parlament nu a fost rezultatul unei presiuni sindicale memorabile, ci al unui demers populist al PSD.
Daca politicienii ar fi fost cu adevarat preocupati de salarizarea bugetarilor, cum era de datoria lor sa fie, am fi avut de mult o lege a salarizarii bugetarilor, in loc sa asistam acum la agitatia sterila a premierului Tariceanu, care cere consultari cu partidele politice in vederea elaborarii unei astfel de legi inainte de Ignat (a se citi alegeri). Este adevarat ca o asemenea lege este extrem de greu de realizat dupa ce unele categorii de bugetari, cum ar fi de pilda magistratii, au obtinut deja salarii considerabile, ceea ce impune armonizarea sistemului "in sus". Incapacitatea, sau refuzul, politicienilor de a rezolva aceasta problema se razbuna, insa, periodic, pe guvernanti.
Nu este de mirare, asadar, ca liderii sindicali au intrat intr-o logica fireasca a revendicarilor, pentru ca niciun lider sindical din domeniul bugetar nu-si poate permite sa nu revendice si el mariri salariale similare celor acordate cadrelor didactice, fara a risca sa-si piarda legitimitatea. Asa s-a ajuns la cererile sindicatelor din administratie, de pilda, cele care i-au provocat sudori reci ministrului de Finante, Varujan Vosganian. Ar fi gresit, insa, sa tragem concluzia ca sindicatele au fost manate in lupta exclusiv din sentimentul datoriei fata de membrii lor. Conexiunile liderilor de sindicat din Romania cu politicul sunt bine cunoscute si au fost verificate in timp, iar actiunile lor sunt sincronizate mai degraba cu interesele politicienilor din anumite partide decat cu durerile, problemele dureroase ale sindicalistilor de rand. Unii lideri sindicali au fost, de altfel, recompensati - de regula de PSD - pentru serviciile lor cu locuri in parlament sau chiar cu postura de ministru, exemple elocvente in acest sens fiind Miron Mitrea si Marian Sarbu. Dincolo de rolul lor de pepiniera de cadre pentru PSD (ascensiunea lui Victor Ciorbea in PNTCD fiind exceptia, si nu regula, in cazul partidelor numite de dreapta), sindicatele au avut, insa, si functia de masa de manevra si chiar de trupe de soc. In fond, Miron Cozma era si el lider sindical, iar mineriada din 1999 a fost declansata in numele unor revendicari sindicale. Sa nu uitam, de asemenea, ca "Luceafarul huilei" a fost si membru PRM, ca a fost aparat in instanta de un avocat care era parlamentar al aceluiasi partid si ca o mare confederatie sindicala cu lideri foarte vocali, BNS, incheiase un parteneriat politic cu PRM, care i-a cedat cateva locuri pe listele de candidati.
Deocamdata, epoca descinderilor de tipul mineriadelor pare sa fi trecut (ca doar suntem membri UE!), dar rolul de masa de manevra al sindicatelor persista. Sa luam, de pilda, cazul sindicatelor din educatie, care si-au organizat cele mai rasunatoare actiuni revendicative in perioadele in care nu guverna PSD, adica pe vremea guvernului Radu Vasile, si apoi, mai recent, in 2006, in timpul mandatului cabinetului Tariceanu I, cand unii dascali au intrat si in greva foamei, ceea ce nu au facut niciodata sub prim-ministeriatul lui Adrian Nastase, desi salariile lor nu erau mai mari atunci. PD-L are si el sindicate afiliate, cum este FEN, condusa de Catalin Croitoru, dar sunt mai putin importante numeric, ceea ce-i limiteaza posibilitatile de manevra. Astfel incat, in ciuda eforturilor evidente ale acestui partid de a castiga simpatiile sindicatelor, "jupanul" sindicalistilor ramane PSD. Iar faptul ca vehementa sindicalistilor se manifesta dupa votul din parlament asupra legii celor 50 de procente sugereaza ca s-au inscris intr-o campanie evident controlata de partidul lui Mircea Geoana. De altfel, pesedistii sunt cei care castiga cel mai mult de pe urma discutiilor interminabile pe tema salariilor inadecvate ale bugetarilor - pe care, de altfel, tot ei le-au lasat inadecvate cat au guvernat - pentru ca este o tema de campanie care avantajeaza stanga si pentru ca forteaza guvernul sa intre in defensiva, facilitandu-i domnului Geoana atacurile la adresa "guvernarii de dreapta".
In consecinta, ori de cate ori ii vedem pe sindicalisti rupandu-si hainele de pe ei de revolta la televizor, este prudent sa identificam interesul politic din spatele maniei proletare. Si sa nu uitam niciodata ca, pentru sindicalisti si pentru politicieni deopotriva, interesele angajatilor de rand nu sunt decat elemente ale unui calcul politic cinic.
