De același autor
Fie că și-a dat seama, fie că nu, președintele Iohannis a aflat repede că impactul anunțului său privind candidatura la un nou mandat prezidențial s-a risipit patru zile mai târziu, în momentul eșecului moțiunii de cenzură. Toată suflarea antimafiotă se aștepta ca, după condamnarea lui Liviu Dragnea la trei ani și jumătate cu executare, președintele și opoziția să valorifice vulnerabilitățile PSD și să scape țara de Guvernul Dăncilă. Așteptări naive, bazate pe idealizarea personajelor și pe o lipsă de înțelegere a dinamicii politice din tabăra puterii, dar care, odată înșelate, au făcut ca președintele să fie criticat de analiști de prestigiu din propria tabără, care i-au reproșat că nu ar fi exploatat fisurile din coaliția PSD-ALDE și nu ar fi negociat cu mai mult talent înlocuirea Vioricăi Dăncilă.
Înțelegem frustrările, dar nu credem că președintele avea cu cine negocia, de vreme ce miza demersului era mai complicată, pentru că un vot împotriva Guvernului Dăncilă însemna de fapt un vot împotriva lui Liviu Dragnea, adică un șah la liderul PSD. Dar cu cine să fi negociat președintele un asemene afront, în absența unei dizidențe serioase în tabăra puterii? O dizidență nu doar ostilă liderului PSD, ci dispusă să colaboreze cu opoziția și cu președintele Iohannis într-un proiect politic care trebuia să includă și renunțarea la mutilarea legislației penale și la măsurile economice menite să secătuiască resursele statului de dragul intereselor unei clici politice nesătule. Nu există însă niciun indiciu că o astfel de dizidență ar exista în PSD sau în ALDE. Dimpotrivă, parlamentarii puterii au acceptat, ca oile, ordinul neconstituțional al lui Liviu Dragnea, care le-a interzis să se exprime prin vot în ziua moțiunii. Orice negociere, așadar, nu putea duce decât la înlocuirea unei bande de profitori cu alta, căci disensiunile interne din PSD au ca obiect doar conflicte de interese mafiote. Ar fi oprit Corina Crețu, propusă de Victor Ponta ca posibil premier, tăvălugul PSD-ist asupra codurilor penale? Mă îndoiesc. Nici Ponta nu a făcut-o, adoptând soluția lașității, adică a absenței din parlament, în ziua votului final asupra Codului de Procedură Penală. De altfel, atât Victor Ponta, cât și Ioan Rus, care și-a anunțat sprijinul pentru Pro-România, critică echipa Dragnea doar pentru inepțiile sale economice, de tipul Fondului Suveran de Investiții, nu și pentru politica sa în domeniul justiției. Ergo, atâta vreme cât Liviu Dragnea este hotărât „să meargă până la capăt“ cu proiectul transformării României într-un paradis al infractorilor, PSD nu va renunța la el. Cine altul decât un dublu condamnat penal este mai interesat de golirea de sens a legislației penale? Cine altul decât un lider care se simte amenințat va fi mai dispus să pună la bătaie resursele financiare ale statului pentru a mări astronomic salariile, indemnizațiile și pensiile parlamentarilor și primarilor? Vulnerabilitatea lui Liviu Dragnea este profitabilă pentru baronii PSD, cel puțin deocamdată.
Este mai util, așadar, să vedem PSD în realitatea sa de partid scelerat decât, de dragul echidistanței, să repetăm fără niciun temei că PSD este un „partid mare“, în care nu sunt numai corupți și profitori de joasă speță, când știm bine că el este de fapt „o mafie camuflată în partid“, cum l-a definit Gabriel Liiceanu. Cu mafia însă nu negociezi, pentru că nu ai ce; nu colaborezi, cum face UDMR, pentru că îi devii complice; cu mafia te lupți. Să nu uităm însă că UDMR a votat cu două mâini modificarea Codului de Procedură Penală, iar reprezentantul său în comisia Iordache, Márton Árpád, este obsedat de apărarea intereselor infractorilor.
Tocmai pentru că justiția este piatra de poticnire a clasei politice nu era nimic de negociat cu tripleta malefică PSD-ALDE-UDMR. Problema cu președintele Iohannis nu este deci că nu ar fi exploatat imaginare fisuri în această „axă a răului“, ci faptul că a rămas un actor pasiv, lipsit de viziune și de strategie, promotor al unor politicieni perdanți (ca Alina Gorghiu și Cristian Bușoi, de pildă), captiv al unor calcule politice meschine, potrivit cărora cu cât mai dezastruoasă este guvernarea PSD, cu atât mai sigură ar fi câștigarea unui al doilea mandat prezidențial. În această logică, mafia PSD-istă își poate face de cap liniștită.
Dincolo de această stare de fapt, anunțul privind candidatura la un nou mandat la Cotroceni trebuia dublat de un restart al domnului Iohannis. Chiar dacă nu are cum și cu cine să schimbe majoritatea parlamentară, poate fi mult mai activ pe scena publică, se poate exprima mai des, poate fi activ în rețelele de socializare, poate interacționa cu electoratul, poate iniția o mișcare civică de apărare a independenței justiției, poate chiar coagula o mișcare reformatoare mai amplă, poate crea grupuri de experți care să propună mari proiecte, cum a propus președintele Băsescu pentru educație și sănătate. În schimb, președintele Iohannis, deși a întârziat cât a putut promulgarea legilor justiției mutilate de PSD-ALDE-UDMR, se limitează la declarații de bun simț, neglijând propriile proiecte, cum sunt proiectul de țară și cel pe tema educației, și evitând asocierea cu intelectualii de valoare angajați public. Deasupra Palatului Cotroceni plutește, mă tem, o suspiciune de mediocritate și amatorism. Faptul că de acolo vine singura speranță a electoratului anti-PSD dă măsura golului imens care s-a căscat de-a lungul anilor exact acolo unde ar fi trebuit să se consolideze o opoziție reală la mafia PSD-istă.
