De același autor
In primavara acestui an, o persoana foarte sus-pusa din prima structura a statului postdecembrist se lauda ca stie de la fata locului cine ar fi adevaratul autor al Pietii Universitatii si a rostit numele lui: Dorel Sandor. Consilier in acea vreme al premierului Petre Roman, azi, consilierul actualului premier. El ar fi recomandat conducerii de partid si de stat ca grupul de opozanti activi ai FSN-ului, din Bucuresti, sa fie "incurajat" sa ramana pe loc, sub control strict (ceea ce Virgil Magureanu confirma oricui il intreaba), pentru ca, daca ar fi avut ideea sa se miste prin tara, disipandu-si ideile, castigarea alegerilor din 20 mai (in fapt, pastrarea puterii) ar fi fost periclitata. Nu putem verifica autenticitatea acestui fapt, dar cuvintele lui Ion Iliescu de atunci, "lasati-i sa fiarba in suc propriu!", par o traducere populara destul de corecta a strategiei amintite mai sus.
De altfel, abia acum, dupa aproape 18 ani, incepem sa intelegem cate ceva din misterul terorii nemaipomenite abatute peste Bucuresti in iunie 1990. Abia acum, citind rechizitoriul Chitac, inaintat, in fine, judecatorilor, ne putem da seama ce spaima teribila au trait Ion Iliescu si "emanatii" apropiati lui ca vor pierde puterea. Castigata in decembrie ‘89, peste cadavrele a o mie de oameni, aceasta putere s-ar fi putut evapora din cauza unor "golani" care incurcau circulatia in Piata Universitatii. Abia acum, citind din Jurnalul activitatilor desfasurate de unitatile armatei in garnizoana Bucuresti, in perioada 13-15 iunie 1990, suprapunem nemasurata unda de soc traita a violentei "organelor", indreptata asupra unor civili, peste planul minutios, urzit in detaliu si pus in opera de grupul Iliescu "emanat" in revolutie, cu scopul de a pastra cu orice pret puterea. Sute de militari si ofiteri, regimente de parasutisti din Caracal, Boteni si Buzau, regimente mecanizate din Slobozia si Ploiesti, batalioane din Politia Militara, efective ale Politiei, 10 TAB-uri si elicoptere, camioane militare, autobuze, masini de pompieri, trenuri cu muncitori din Brasov, Constanta, Valea Jiului, Craiova si Galati (vor sosi doar 12 trenuri cu mineri si numeroase autobuze cu oameni din jurul Bucurestiului) si, peste toate, munitie de razboi cu care s-a tras - iata doar cateva elemente din "planul de actiune" intocmit de Chitac, ministrul de Interne de atunci, "pe baza Ordinului verbal al Presedintelui ales al Romaniei d-l Ion Iliescu, dat in sedinta din 11 iunie 90, ora 16". Un plan schitat mai intai la Scrovistea si apoi definitivat la guvern, pentru ca abia apoi sa fie aprobat de Ion Iliescu si de Petre Roman.
Ce poate sa creada cineva care ia act acum de aceasta imensa desfasurare de forte? Ca, fara indoiala, in iunie ‘90 ne aflam in fata unei iminente lovituri de stat. Versiune pe care de altfel, ne-o livreaza de 17 ani, fara sa oboseasca (dar ar putea face altfel?), Ion Iliescu. Da, o lovitura de stat. Mai exact, una legionara! La ora 19.25, in 13 iunie, Ion Iliescu este pe deplin edificat si "informeaza pe prim adjunctul ministrului apararii nationale ca pe sediul Politiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci miscarea este o rebeliune legionara si se trateaza ca atare". (De ce nu a dat ordin verbal presedintele ales, d-l Ion Iliescu, sa fie capturat steagul - se aflau in zona destui parasutisti, regimente mecanizate s.a. - ca apoi sa vina la TVR libera d-l profesor Razvan Theodorescu si sa ni-l arate? De ce nu a cerut niciodata Ion Iliescu sa se faca anchete, sa fie gasiti si deferiti justitiei acei neo sau cripto sau batrani legionari? In timp, pe masura ce si-a consolidat puterea, legionarii cu steagul lor verde au disparut din discursul lui Ion Iliescu.)
Totul in acest scenariu al reprimarii, cuvant cu cuvant, e dintr-un manual bolsevic. Sa nu uitam contextul: la inceputul lui ‘90 Romania era o tara scapata prin violenta, doar de cateva luni, de un dictator crud, cu o societate traumatizata, redusa la stadiul nevoilor animalice, dar care incepuse sa spere, cu un Bucuresti in care fusesera ucisi oameni, brutal, trezit la viata. Chiar daca esalonul doi al comunistilor preluase puterea, ea era inca fragila, nesigura, iar energiile oamenilor, care voiau mult si repede, de nestavilit. In Piata Palatului, chiar din seara zilei de 22 decembrie scandasera: "fara comunisti". Timpul se accelerase si se facuse dens. Iar manifestantii din Piata Universitatii devenisera purtatorii unui virus periculos, cel al schimbarilor politice si sociale, in care uzurpatorii nu-si mai gaseau locul. Pentru uzurpatori, alegerile libere, daca ar fi fost intr-adevar libere, puteau insemna un tavalug nimicitor. De aici angoasa grupului Iliescu, de aici refuzul dialogului, recurgerea la manipulari josnice, inventarea unui dusman al democratiei (reprezentata, desigur, doar de FSN) si, in ultima instanta, violenta. Violenta oribila impotriva dusmanului (nu a adversarului, nu a opozantului) dirijata de sus, prin intreg aparatul de stat si violenta de jos, a unei clase muncitoare umilita, mintita si atatata, cum ca democratia "originala" e pusa in pericol.
Ce ar fi putut face o populatie civila care pastra inca vii in minte secventele sangeroase din decembrie ‘89, cand este provocata de o atat de masiva revarsare de forte militare si politienesti? Sa tipe, sa scandeze, sa arunce sticle incendiare. De ce ii trebuiau lui Ion Iliescu atatea trupe carora le cere sa puna baioneta la arma, cand in Piata Universitatii nu mai existau decat cativa incapatanati sleiti de o lunga greva a foamei?
Interesant este ca si la acest ceas al istoriei, cu acest rechizitoriu pe masa, dar nu cel care il priveste direct, pentru ca de asta s-a ingrijit Curtea Constitutionala, Ion Iliescu vorbeste tot de "grupuri anarhice, organizate etc.", de "posibile urmari grave pentru ordinea constitutionala s.a.". Oaspete al uneia dintre Antenele Voiculescu, fostul presedinte a facut recent si o destainuire din care ar fi trebuit sa tragem invatatura despre bunatatea lui de toate felurile, in contrast cu marea rautate si nedreptate a procurorilor: la inceputul lui ‘90, Corneliu Coposu i-a propus sa fie capul uneia dintre listele PNT pentru alegeri! L-a refuzat, desigur, politicos.
Si, adaug eu, a trimis ulterior minerii ca, nu-i asa?, sa-i aduca un omagiu. Astazi, Ion Iliescu a ajuns sa-i scrie scrisori enervate de raspuns lui Sorin Iliesiu si sa dea comunicate. PSD are alte treburi. Adevarul se pregateste, in fine, sa iasa la suprafata.
