Despre mineri, manipulare și o minune blestemată

Cred că îmi este mai uşor sa scriu o notă despre lucruri pe care le-am trăit acum 23 de ani şi care mă mai înfioară încă...Şi am să o scriu in română, pentru inceput, limba părinţilor mei, nu şi a celor fără de Dumnezeu şi lege, despre care voi scrie în cele ce urmează.

Roxana Dascalu 15.06.2013

De același autor

Dear Sarah,

Cred că îmi este mai uşor sa scriu o notă despre lucruri pe care le-am trăit acum 23 de ani şi care mă mai înfioară încă...Şi am să o scriu in română, pentru inceput, limba părinţilor mei, nu şi a celor fără de Dumnezeu şi lege, despre care voi scrie în cele ce urmează.

 

Eram jurnalist la Reuters şi nu mai aveam somn de mult deoarece Romania se încăpăţâna să ţină prima pagină a ziarelor lumii în lunile care au urmat "revoluţiei" din decembrie 1989...

 

Pentru mine, ca român, alegerile din mai 1990 fuseseră o catastrofă. Ca jurnalist, obtinusem însă un ''premiu'' - tristă distincţie - primul interviu pe care l-a acordat președintele proaspăt ales Ion Iliescu, în sufragii de-a dreptul amețitoare, pe care noi, cei de la Reuters, fusesem singurii care le anticipaserăm, celelalte agenţii supralicitând venirea la putere a democraţilor anti-comunişti, pe modelul din celelalte foste ţări comuniste din Est...

 

"Premiul" a constat din interviu şi din fotografia color, făcută de colegul meu, excelentul artist vizual Adrian Popescu, în care Iliescu, arborând faimoasa lui cravată cu trandafiri roşii, mă ţine de mijloc, plin de curtoazie...în cealaltă parte, regretatul Hugh (Huge) Pain, unul dintre cei mai mari, la propriu şi la figurat, jurnalişti pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc vreodată, şi împreună cu care făcusem celebrul interviu - Iliescu acceptându-ne doar pe noi, cei de la Reuters şi pe cei de la TF1, principala televiziune privată din Franţa.

 

Am pe undeva, prin cotloanele casei mele, poza respectivă, dar nu o voi folosi încă, în ilustrarea acestor note, care sunt despre o întâmplare a mea, de acum 23 de ani, jour pour jour, din iunie 1990.

 

Plecasem de acasă îmbracată în negru de sus până în picioare, ca să nu atrag atenţia minerilor şi a cetăţenilor ''de bine'', care îi semnalau, spre bătaie, pe intelectuali şi pe femeile elegante, cu aer occidental, sau cu fusta prea scurtă. Altfel spus, eram îmbrăcată după canoanele LOR, pe care le descopăr acum, fundamentaliste.

 

Am avut prevederea să pun în geantă faimoasa poză color cu Iliescu, care avea să îmi salveze viaţa sau măcar pielea, așa cum vei vedea.

 

Biroul nostru era la Intercontinental - acolo funcţiona presa internaţională, acolo aveau loc principalele conferinţe de presă, acolo era centrul viu al Bucureștiului, lângă Piaţa Universităţii, unde avusese loc acea demonstraţie-maraton, anti-comunistă, a oamenilor care îşi doreau o Românie normală şi civilizată, europeană.

 

De la birou, am decis să merg vis-a-vis, la vechea mea Alma Mater, să văd ce au făcut minerii care ocupaseră vechea şi draga mea Universitate. Nu le-am spus colegilor mei britanici decât că merg să iau pulsul Pietei, acum ''curataţă'' de protestatari şi invadată de poliţie şi mineri...

 

Am intrat în clădirea Universităţii, la Facultatea de limba şi literatura română. În decanat, doi mineri tocmai terminaseră prânzul copios, aşezaţi la biroul decanului, unde încă mai exista un reşou improvizat, de pe vremurile de tristă amintire a iernilor fără încălzire, din Bucureştiul tot mai cenuşiu al lui Ceauşescu...

 

Când m-au vazut, cred că aveam o figură foarte solemnă, dar ameninţătoare, toată în negru îmbrăcată, au dat repede jos cizmele de pe catedra decanului, de sub tabloul lui Eminescu, încă agăţat pe perete...Le-am impus cumva respect, căci m-au însoţit spre partea din clădire unde un profesor de geologie, puţin cunoscut lumii la vremea aceea, încă ţinea orele cu studenţii săi. Am aflat mai târziu că se numea Constantinescu, Emil. Dar asta e o altă poveste românească, cu final trist şi dezamăgitor...

 

Revenind spre Intercontinental, plină de furie greu stăpânită, şi de teamă abia mascată, l-am văzut pe un tânăr fotoreporter, la vremea aceea, Tudor Lucaciu, cum apare cu camera de gât, în faţa mea. Mi-a îngheţat sângele în vine...

 

Ştiam că exista consemn că nimeni nu are voie cu camere de filmat sau fotografiat în zonă, cel puţin aşa ne avertizaseră cei de la Inter...altfel riscam distrugerea aparatelor, în cel mai bun caz, şi bătaia “sfântă” cu bâtele, spre luare aminte...

 

O încărcătură proaspată de mineri tocmai se revărsa dintr-un camion, pe bulevard, la o aruncătură de băţ de noi. I-am facut semn lui Tudor să stea lipit în spatele meu, şi să-şi ascundă camera de fotografiat în vesta largă, neagră, pe care o purtam...

 

Cât ai zice ''miner'', am fost înconjuraţi de o gloată furioasă şi agitată, cu bâte şi feţe care nu prevesteau nimic bun...

 

Unul dintre ei m-a întrebat unde stau Coposu, Raţiu şi Ana Blandiana...Le-am spus că nu știu, dar tot nu ne-au lăsat în plata Domnului. Le-am aratat legiţimatia/acreditare de ziarist la Reuters, emisă de Ministerul de Externe...Asta nu a făcut o mare impresie, dimpotrivă...

 

Când menghina se strângea mai tare în jurul nostru, care formam o stranie struţo-cămilă neagră, mi-am introdus lent şi deliberat, privindu-i tot timpul in ochi, mâna în geanta, şi am extras poza color cu Iliescu (iartă-mă Doamne!) ...

 

Mi-am pus-o scut, pe piept. Am auzit un oftat orgasmatic, cum ar spune prietena mea Sanda, ţâşnind din cele peste 20 de piepturi de miner...S-au strâns şi mai aproape, iar unul dintre ei, mai tânăr, şi-a descleştat încruntarea de pe faţă, transformand-o într-un rictus ştirb, a întins mana şi a început să mângâie, aproape obscen, poza lui Iliescu de pe pieptul meu": "Om bun!, Om Bun!" repeta el, ca într-o litanie năucitoare.

 

Un tip autoritar, cu aer de ofiţer de securitate, costumat în miner, (după aspectul impecabil al mâinilor şi hainelor sale), a răsărit de nicăieri şi le-a strigat un ordin de încolonare...Au dispărut, la fel de repede, tropotind ca nişte bizoni sălbatici, cu bâtele la purtător, aşa cum şi veniseră...

 

Ca o paranteză, - ajunsă în fine înapoi la birou, aflu că, fără să ştiu/vreau, ajunsesem ''top of the news", deoarece echipa unei televiziuni americane,  ABC, dacă nu mă înşel, filmase toată scena, de sus, de la unul dintre ultimele etaje ale Intercontinentalului. Văzând minerii năpustindu-se asupra noastră, au crezut că va urma un măcel - nu înţelegeau ce miracol se produsese acolo, lângă Inter, cum de scăpasem nevătămată din gloata aceea furibundă...

 

Obiectivul lor nu putuse focaliza pe damnata şi salvatoarea poză cu Iliescu...

 

Un alt flash-back, sau flash-forward...O zi mai târziu, cred, am fost trimisă la sediul Partidului Naţional Ţărănesc, din Piaţa Rosetti, deoarece mi s-a spus că pot intra acolo, împreună cu procurorii, să vedem ce s-a întâmplat peste noapte. Televiziunea română de stat relatase că minerii descoperiseră bancnote false de dolari şi droguri...Dumnezeule Mare!

 

Ajunsă acolo, am văzut iadul pe Pământ. Pentru prima şi ultima dată, sper, în viață, m-am blocat...În biroului Seniorului Coposu, portretele lui Mihalache şi Maniu zăceau pe jos, printre schelete şi oase de peşte, resturi soioase de mâncare, urme de cizme şi hârtii şi cărţi răsturnate şi călcate în picioare...Devastarea fusese totală, simţeam încă urma urii cum musteşte din pereţii descojiti...

 

...M-am intors, mută, la birou, şi am rugat-o pe o colega britanică, mult mai detaşată şi proaspăt sosită la Bucureşti, să meargă ea să relateze scena dezastrului de acolo...

 

In rest, mai ţin minte că, spre Intercontinental, am fost acostată de o femeie în straie de miner, cu unghii incredibil de lungi, vopsite într-un roşu intens, spilcuite, care mi-a spus ca este mineriţă şi vrea să dea interviu presei internaţionale...o altă încercare de manipulare a securităţii...eram prea stoarsă şi epuizată ca să mai reacţionez...

 

Am debarcat, pentru prima data în viaţă, cinci zile mai târziu, la Londra...Colegii de la sediul Reuters, de acolo, erau curioşi să ne cunoască, pe noi, cei doi romani, Adrian şi eu, care relatasem "totul", de la faţa locului, zilele, nopţile, săptămânile şi apoi lunile de după 25 decembrie 1989, când ne-am întâlnit şi am început să lucrăm cu ei...

 

Nu m-am putut bucura, aşa cum ar fi trebuit, de spectacolul fascinant al Londrei...aveam încă un gust de zgură de cărbune în suflet...Îmi era literalmente, greu să respir...

 

Mi-a fost greu să îi fac pe britanici să înţeleagă ca totul este pierdut pentru România...şi că asta NU este România mea...



De ce nu am cerut azil politic atunci, sau la următoarea mineriadă, este o întrebare pe care, dragă Sarah, te rog să nu mi-o pui...Cel puţin nu încă...Mi-o pun eu în fiecare clipă acum, a posteriori...

 

În rest, despre mineri, manipulare, securitate, Iliescu & Cie, să auzim cât mai repede, şi numai de bine, de pe banca acuzaţilor, in justiţie. Deşi, tare mă tem că nu...

 

 

Cu drag,

 

Roxana Dascălu

 

14 iunie 2013,

 

Moulin de l'Évêque, Aude, France
 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22